fragmente din viaţă

Despre anul care a fost (şi cel care vine)

2011-12-31T13:02:00.001+02:00

    Nu ştiu.
    Nu ştiu ce-o să aducă anul care vine. Nu ştiu nici măcar dacă o să aducă neapărat ceva. Pentru unii dintre noi cu siguranţă va aduce, pentru alţii nu.
    Dacă ar fi să fac un bilanţ (ah, ce nu-mi place cuvântul acesta!) s-ar rezuma în proporţie de 80% la...lupte şi la lecţii.
    Am început şi am dus o mulţime de bătălii. Unele le-am dus singură, de capul meu şi au fost din start pierdute. Altele le-am dus cu camarazi aleşi, unii cu înţelepciune, dar numai unii dintre ei.
    Am eşuat de multe ori mai rău decât mi-aş fi putut imagina vreodată, am ajuns la capătul puterilor, am avut căderi şi înfrângeri crunte şi răni care încă se vindecă.
    Dar astăzi, în ciuda a toate, stau. Stau în picioare. Stau în picioare în faţa oamenilor, şi îngenuncheată, cu faţa în pământ, înaintea Cerului.
    M-ai învăţat multe în acest an şi nu puţine din lecţiile care mi le-ai dat au fost dureroase. Unele mi le-am cerut eu să fie aşa, prin încăpăţânare, iar altele au fost obligatorii.
    M-ai învăţat că toţi oamenii pe care mi i-ai dăruit sunt aici doar pentru un timp şi că la un moment dat, o să plece. Morala a fost să nu întârzii în a spune ,,te iubesc''. Morala a fost să nu amân să trăiesc clipe frumoase şi preţioase alături de cei dragi. Mâine s-ar putea să nu mai am ocazia.
    M-ai învăţat că moartea e o realitate, dar ce important e să poţi să mori liniştit, cu inima plină de frumuseţea Cerului, nu de murdăria şi urâţenia lumii în care trăim. Morala a fost să nu mai imi fie teamă să închid ochii, gândindu-mă că poate nu o să îi mai deschid. Morala a fost să trăiesc frumos. Morala a fost să nu mă tem să vin Acasă, la vremea rânduită de Tine.
    M-ai învăţat că oamenii sunt cum sunt, şi că doar Tu ai puterea să îi faci să se schimbe.
    M-ai învăţat că multe lucruri sunt aparent importante, dar puţine sunt cu adevărat. E importantă iubirea şi bunătatea şi smerenia, nicicând răutatea gratuită, şi ura şi îngâmfarea.
    M-ai învăţat să-mi aleg bine ţinta şi odată aleasă, să nu mă abat de la ea. Morala a fost să merg mai departe, indiferent de obstacole. Şi să nu mă tem să merg pe calea pe care doresc să merg.
    M-ai învăţat că drumul mai uşor nu e întotdeauna drumul cel bun şi că a merge pe el din comoditate sau pur şi simplu pentru că mă complac într-o stare sau alta, din obişnuinţă sau lipsă de curaj, e o prostie. Morala e că orice luptă trebuie dusă până la final.
    M-ai învăţat să ţin cu dinţii şi să lupt cu tot ce sunt pentru ceea ce iubesc şi aş vrea să am. Răsplata nu e a celor laşi, ci a celor care merg până la capăt.
    Ar mai fi multe de spus, unele lecţii le ţin pentru inima mea, ascunse acolo.
    Nu ştiu ce urmează în anul care vine. Nu ştiu nici măcar dacă voi ajunge să fac un bilanţ ca acesta peste 12 luni. Ştiu doar că oricâte zile voi mai avea şi vor veni, vreau să le trăiesc cum trebuie.
    Şi mai vreau un lucru. Vreau să îmi cer iertare. Pentru că nu am iubit cum trebuia, pentru că nu am arătat ce simt, pentru că am lăsat de atâtea ori să fiu paralizată de frică, pentru că am ratat ocazii, pentru că nu am ales, pentru că am vorbit când trebuia să tac şi pentru că am tăcut când trebuia să spun ceva.
    Iartă-mă. Te iubesc şi Îţi mulţumesc!
    Îţi mulţumesc pentru anul care astăzi trece şi pentru cel care începe în curând.
    Rămân cu Tine.
    Rămân a Ta!

Care ti-e natura?

2011-12-12T11:19:00.003+02:00

"Plimbandu-se prin padure, un om a gasit un pui de vultur care tocmai ai iesit din gaoace. Dandu-si seama ca daca l-ar fi lasat acolo singur si parasit, l-ar fi condamnat la moarte sigura, omul nostru a luat puiul acasa si l-a pus intr-un cotet alaturi de niste pui de gaina.

Puiul de vultur a crescut laolalta cu acestia si a invatat sa se poarte ca o gaina: scormonea pamantul pentru a gasi viermi si insecte, manca semintele pe care i le dadea stapanul, cloncanea si cotcodacea, iar daca batea din aripi nu se ridica mai mult decat cativa zeci de centimetri de la pamant.

Au trecut astfel cateva luni, timp in care vulturul nu s-a indoit nici o clipa ca locul lui ar fi altundeva decat in curtea stapanului, printre celelalte gaini. Mai mult, era convins ca el este o gaina.

Traia alaturi de gainile din curte si se comporta intocmai ca o gaina. Asta pana cand, intr-o zi, privind spre cerul albastru si fara nori, vazu un alt vultur planand maiestuos, aproape fara a-si misca aripile uriase...

Vulturul a inteles dintr-o data care este adevarata lui natura. Si-a dat seama ca nu exista obstacole care sa-l impiedice sa zboare, in afara de cele din mintea lui, si dupa cateva incercari, s-a ridicat in zbor in vazduh, spre inaltul infinint, devenind cu adevarat liber!"

Cred ca multi dintre voi ati citit aceasta fabula a lui Anthony de Mello.
Se intampla ca de multe ori sa doresti sa faci ceva, ceva mai mult, ceva diferit fata de ce se face si cum se face in jurul tau. Mi-aduc aminte de primul meu job de acus 8 ani de zile...la inceput a fost ok, pentru ca eram "novice". A fost ok, eram in perioada in care invatam lucruri, acumulam informatie... Totul a fost ok pana in momentul in care am ajuns la acelasi nivel cu colegii mei mai vechi, dar mai ales ca si seful meu. Problema a inceput sa apara in momentul cand mi-am dat seama ca lucrurile se puteau face si in alt mod si sa iasa si mai bine. Dar de fiecare data cand incercam sa spun ceva, mi se zicea: "lasa tu astea ca nu e treaba ta, daca merge si asa, atunci las-o asa". Evident, conteaza si cultura firmei in care lucrezi. A trecut un an si jumatate pana in momentul in care am hotarat ca trebuie sa ma desprind de locul ala, pentru ca stiam ca pot sa fac mai mult. Si am facut-o!
Am fosti colegi care si acum sunt acolo!!! se complac in aceeasi stare, aceeasi mentalitate, si inca si pe un salariu mizerabil, care in zilele astea ma intreb daca iti asigura supravietuirea. Aproape toti cei care au plecat de acolo au realizat ceva bun!

Acum sunt intr-un loc in care am invatat multe si mai am multe de invatat. Totusi va trebui sa ma desparte si de acest loc in curand, pentru ca nu mi se da ocazia sa invat pe cat de mult as vrea si nici sa fac ce mi s-ar potrivi mai bine sa fac. Mai bine zis, stii care-ti este natura, stii CINE esti si ce poti sa fii. Asta legat de viata profesionala.

Cred ca si in viata personala se aplica aceleasi principii. Uneori e nevoie sa te desprinzi de ce ai sau de cine ai. Te-ai putea simti "incorsetat" intr-o situatie sau stare. Ti-e frica sa nu ranesti sau sa nu faci ca o persoana sa sufere, ti-e comfortabil chiar daca nu ti-e bine. O faci de dragul celei sau celui de langa tine. Dar cu tine ce se intampla!? Stii ca poti mai mult.
Citeam azi ca Malina Olinescu (cantareata) s-a sinucis...din dragoste! ca sotul ei a divortat de ea cu cativa ani in urma iar ea nu putea sa accepte asta si nu-si mai putea reveni. Am citit si comentariile: unii spuneau ca :"Dumnezeu s-o odihneasca" altii ca "nu stii de ce esti in stare in situatii limita", altii "ca a fost o lasa". Eu subscriu la ultimele doua: nu stii ce poti face in situatii limita (sau poti, depinde de cat de bine te cunosti) si, ca a fost o lasa. Si o mai numesc si "selectie naturala". Cei tari vor supravietui pentru ca stiu ce au de facut, cei lasi vor abandona lupta vietii. La nici unul dintre acesti doi nu le este usor, dar in functie de ce te consideri "vultur" sau "gaina" - asa vei actiona. Cei puternici tot timpul "will make it...somehow, but will make it", cei slabi, nu. Viata merita sa fie traita, de aia ti-a fost data - sa o traiesti! Tu ce alegi sa fii?

"If it's peace you want, seek to change yourself, not other people. It's easier to protect your feet with slippers than to carpet the whole of the earth" Tony de Mello

,,Şi tot ce-ţi doreşti''

2011-12-08T09:48:00.000+02:00

    ,,La mulţi ani şi cum se zice? Să ai parte de tot ce vrei!’’

     Şi Te-am rugat în secunda următoare, în tăcere, să mă fereşti de asta. Nu vreau să am parte de tot ce îmi doresc, ci de tot ce ştii Tu că trebuie să am.
     Cu lacrimi în ochi, Îţi mulţumesc pentru că până acum m-ai păzit şi nu ai cedat insistenţelor mele. Numai Tu ştii de câte ori mi-am dorit şi am cerut lucruri care mi-ar fi adus nenorocirea şi nefericirea.
     Îţi mulţumesc pentru că până acum nu m-ai lăsat în voia minţii mele şi pentru că, într-un fel sau altul, mi-ai păzit inima. Iartă-mă pentru clipele în care am uitat că întâi de toate, e datoria mea să o păzesc şi să am grijă de ea.
     Iartă-mi nesăbuinţa şi adeseori prostia, iartă-mă pentru că am fost un copil sâcâitor şi necugetat.
    Astăzi, de aici de jos de unde sunt, Îţi spun că Te iubesc şi că tot ce am, e numai datorită Ţie.
    Fie că o să fie ani mulţi sau ani puţini, în sărăcie sau belşug, cu sănătate sau boală, în vale adâncă sau sus pe culme, oricum ar fi anii ce urmează, Te rog să fii cu mine ca până acum. Cu Tine vreau să fiu, până la capăt.
    Te iubesc Tatăl meu scump!

Te întreb astăzi

2011-12-07T09:03:00.000+02:00

    ,,şi ce-ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul?''

    Da, te întreb astăzi, ce-ar folosi unui om să câştige orice avuţie, cât de mică sau mare, dacă şi-ar pierde liniştea?
    Care ar fi preţul pentru bucuria din inima ta? Dar pentru iubire, pentru acea iubire pe care nu sperai să o găseşti şi cu atât mai puţin să o trăieşti?
    Pentru ce anume ai da momentele de fericire şi emoţia îmbrăţisării?
    Ce-o să fie mai de preţ decât acea privire sau decât acele ore?
    A început să se lase tăcerea.
    Degeaba vorbeşti de tăcere, fată dragă. E degeaba, când ştii prea bine că asta-i realitatea şi că uneori, preţul renunţării e prea mare.

[un singur lucru ar mai fi de spus: niciodată să nu uiţi de inima ta...]

Realitate

2011-12-05T10:49:00.003+02:00

    Scriam la un moment dat despre diferenţa dintre lucrurile de care (aparent) ai nevoie şi lucrurile de care ai cu adevărat nevoie. Scriam despre cât de fină e linia care le desparte, adeseori aproape imperceptibilă.
   Şi tot atunci am scris (şi m-am gândit mult) la luptele pe care le ducem atât de des, cu toate că unele nici măcar nu ne sunt destinate nouă.
    Dacă e să privesc în urmă, la ultimii ani în mod special, sunt încântată şi dezamăgită în acelaşi timp. Încântată pentru că am început, în sfârşit, să învăţ să iau lucrurile aşa cum sunt, fără a fi extrem de tentată să le îmbrac în nuanţe de roz (care nu există defel în anumite situaţii).
    Am învăţat în sfârşit că viaţa nu-i nici roz, nici neagră. Nu ştiu dacă vieţii îi e dat să fie într-o culoare. Nu mai văd viaţa ca pe un tablou ce aşteaptă să fie pictat, ci ca pe un drum care-i combinat deseori cu un câmp de luptă (,,all you can do is try to know who your friends are as you head off to the war’’ – şi m-am întrebat şi te-am întrebat atunci pe cine ai lua la luptă cu tine…)
    Ceea ce scriu acum nu e o perspectivă pesimistă asupra vieţii. Sunt doar realistă (acut realistă, vorba ta).
    Fiecare zi e o luptă.
    E o luptă să iei decizii corecte. E o luptă să fii om (nu trup cu viaţă, care trece prin viaţă, ci om).
    E o luptă să fii bun, dar nu fraier sau naiv.
    E o luptă să primeşti şi să ştii ce trebuie să primeşti în viaţa ta, şi e o luptă şi mai grea să înţelegi că uneori, vine timpul să dai drumul.
    E o luptă să termini şcoala, să-ţi găseşti un loc de muncă, să-ţi aranjezi cumva viaţa şi toate astea să le faci nu pentru că simţi că-i eşti dator unuia sau altuia, ci ţie. Datoria e între tine şi Dumnezeu.
    Spuneam înainte că pe lângă încântată, sunt şi dezamăgită. Dezamăgirea vine în mare parte din faptul că mi-a luat aşa de mult să învăţ anumite lucruri. Şi pentru că nu am vrut să le învăţ din prima şi m-am făcut că plouă, unele experienţe (dureroase sau pur şi simplu mai puţin plăcute) s-au repetat. Pentru că asta-i ideea lucrurilor care se tot repetă. Să ne înveţe ce nu am acceptat din prima.
    Astăzi simt că nu (vă) mai scrie Diana, copila fermecată, ci Diana, tânăra care se pregăteşte şi doreşte să devină o femeie înţeleaptă, capabilă să fie ajutor potrivit şi să stea tare, indiferent ce ar veni.
    Astăzi mi-e clar scopul. Mi-a devenit clar, în sfârşit, ceea ce trebuie să fiu. (,,Simplă cu tente uşoare de sofisticată’’, asta ai spus. Atunci am zâmbit. Acum nu ştiu ce să cred despre asta)
    Lupt să devin femeia care nu se teme de...luptă. Femeia care o să înfrunte orice ar veni cu mult calm, cu zâmbet pe buze şi cu încrederea deplină în inimă că mi-e dat să câştig numai acele lupte care trebuie câştigate.
    Nu spun că nu o să mă tem sau că nu o să fiu adesea tulburată. Nu o să mă las însă dărâmată, ci o să rămân în picioare, chiar dacă nu prin propriile mele puteri (de-atâtea ori m-ai ridicat şi m-ai ţinut, Tată drag, încât am impresia că nu am căzut niciodată, ci doar m-am oprit.)

Spune-mi te rog,

2011-11-29T22:47:00.000+02:00

când ştim atât de bine că lumea-i plină de oameni şi oamenii-s plini până peste de pretexte şi ,,aaa păi să vezi că eu nu fac pentru că...'';
când ştim că mereu o să găsim motive să nu facem ceva sau să nu îndrăznim să luptăm pentru ceea ce-i bun pentru viaţa noastră;
când ştim că o viaţă în comoditate nu-i o viaţă cu adevărat, ci doar o tentativă destul de proastă şi nefolositoare;
când ni se arată atât de clar ce-am putea să avem, doar de-am avea în noi fărâma aia de curaj şi de ambiţie să ne mobilizăm;
când majoritatea oamenilor ştiu ce ar trebui să facă, dar prea puţini chiar fac ceva;
când m-ai sfătuit să nu aleg prost, ci bine şi cât se poate de atent;
când ştim toate astea
spune-mi te rog,
când ai de gând să începi chiar să faci ceva cu şi pentru viaţa ta?

2011-11-24T10:14:00.001+02:00

Când fericirea te înalţă şi te poartă departe acum, dar în secunda următoare teama, realismul acut sau puţina credinţă aduc tulburare inimii şi te trântesc la pământ.
Când iei decizii care într-o secundă pot schimba tot ceea ce eşti, sau tot ceea ce ai fost până în clipa respectivă.
Când nu ştii dacă pasul următor îţi va fi înălţare sau cădere, dar trebuie oricum să-l faci.
Când simţi că eşti în cădere liberă şi nu poţi decât să te rogi că în loc să te faci praf, va fi ceva acolo să te prindă.
Când ,,îndoiala inimii aduce frică'' e realitate, iar pe de altă parte ,,să nu vi se tulbure inima'' e aproape imposibil de realizat.

Ce faci atunci?
,,Cred Doamne, ajută necredinţei mele.''
Cred că în final va fi bine.
~~Nu ştiu cum~~, ~~nu ştiu când~~, dar ştiu şi cred că va fi.

"evolutie" prin decizie

2011-11-24T09:34:00.003+02:00

23 Noiembrie, (da, vorbesc despre ziua de ieri), o zi de-nceput de iarna. A fost o zi destul de senina dar rece. Si dupa cum o vorba o mai spune: soarele avea dinti. A fost o zi a "evolutiei": de la starea de "as vrea sa fiu" la starea de "sunt". La momentele in care te gandesti cat de bucuros sau bucuroasa, fericit(a) vei fi daca ai ajunge sa fii "asta" sau sa faci lucrul "X".

Ca si oameni avem idealuri in viata, unii dorim sa ajungem manageri in companii multinationale, banci, etc., unii doctori, altii presedinti, etc. Chiar si sa trecem la un nivel al maturitatii mai mult decat suntem acuma. Ne-o dorim asa de mult pentru reputatia care ar veni odata cu functia respectiva, pentru beneficii (salarii mari, masini de serviciu, bonusuri, etc.). Dar atunci cand iti doresti, se intampla ca noi oamenii ne gandim doar la partea frumoasa a lucrurilor si la bucuria care ti-ar aduce-o momentul in care ti se spune: "Felicitari, ati fost selectat, promovat, etc.", insa de abia dupa aceea urmeaza momentul constientizarii a tocmai ceea ce a avut loc; bucuria ta a venit la "pachet" cu multa....responsabilitate! Eh, acu e acu! Fericirea ti s-a transformat in teama, si ziua asta, pe cat e de senina si cu soare, pe atata e de rece. Esti fericit(a) ca acuma "esti" dar de data asta urmeaza teama. Teama de cum vei face fata la ceea ce ti se va cere, cum te vei comporta si cum vei actiona in anumite situatii neplacute sau stresante. Pentru ca acestea sigur vor veni... Dupa ce ajungi sa fii ceea ce iti doresti, si vei trai momente in care fie vei fi sus pentru ca totul merge "perfect", fie iti vei dori sa renunti ca nimic nu merge cum trebuie, toate ies pe dos, sau nimic nu ti se "arata". Sunt momentele pe fiecare om cu iedealuri si teluri in viata, le-a trait, le traieste si le va trai. Doar asa vei putea ajunge acolo unde ti-ai propus, ba chiar mai mult decat atata.

Fericirea si teama, doua sentimente (le-as putea numi la fel de bine trairi) antagonice. Uneori succesive, in functie de ce traiesti sau gandesti in momentul acela. Eu cred ca doar asa vei primi curaj si incredere, cand te vei opri sa mai privesti frica si teama in fata. Poti sa-ti spui ca "am mai trecut prin asta" si pot sa iau tot ce vine impreuna cu asta...Sa nu-ti fie niciodata teama de ceea ce urmeaza, pentru ca stii ca teama e camera aia mica intunecata unde iau nastere gandurile negative. Un anonim spunea: "nu-ti infrunta temerile, stai in picioare impotriva lor".

"To fear love is to fear life, and those who fear life are already three parts dead."
Bertrand Russell

un proverb

2011-11-23T07:23:00.011+02:00

Daca ieri dimineata spuneam ca stiu sa le-nvart si sa ma scot, nu inseamna ca o sa las treaba nefacuta - mai ales daca tine de mine si de obrazul meu. "Vorba" lui Murphy ca "ce ai de facut azi, lasa pe maine sau poimaine ca poate nu mai trebuie facut" e un bullshit. Vei avea "placerea" de a plati pentru ce nu ai facut (cu bani sau reputatie). Sunt lucruri care pot suferi amanare dar nu trebuiesc lasate nefacute, si sunt lucruri care nu suporta amanare, so, you'd better do them, I mean NOW!
A trebuit sa fac efortul de a ma trezi mai dimineata decat de obicei (cred ca, cu cat inaintezi in varsta te poti trezi mai usor la 4... ce gluma) si sa m-apuc de lucru. Nu va spun ce frig era afara, iar eu sunt "adeptul" caldurii...

Incerc sa-mi adun gandurile, sa-mi aud gandurile...si mi-am dorit foarte mult (inca imi doresc) sa pot sa-mi insusesc invataturile din Cartea Proverbelor si din Eclesiast. Da, intr-adevar, tot Cuvantul este ceva care sa ti-l insusesti, dar aceste carti le-am gasit foarte potrivite pentru viata cotidiana, viata de zi cu zi.
Si Cartea Proverbelor spune ca toate evenimentele cotidiene sunt ocazii in care trebuie sa facem alegeri, intelepte sau nebunesti, care ne aduc binecuvantare sau dezastru. Am incercat sa fac din Cuvantul Lui o candela pentru viata mea, si dupa cum bine stim, o candela nu lumineaza la 10 km departare ci la 2 m in fata noastra. Asta-mi spune ca la fiecare pas ar trebui sa am in vedere si dorinta Lui. Cred ca oricine se aliniaza intelepciunii Proverbelor, chiar daca nu este pe deplin un copil a lui Dumnezeu, se pozitioneaza pe sine in suvoiul energiei vitale care sustine universul, si in special lumea noastra. Si chiar daca-i spune Cartea Proverbelor (sau lumea), realitatea e ca toate faptele noastre au consecinte reale - poate nu imediate, dar sigur inevitabile.
"Nu te socoti singur intelept, teme-te de Domnul si abate-te de la rau! Aceasta va aduce sanatate trupului tau si racorire oaselor tale". Ca si oameni dorim sa luam cele mai bune decizii, chiar daca nu tot timpul reusim. Da, e bine sa facem ce e necesar, dar sa-I lasam loc si lui Dumnezeu sa faca ceva, sa nu dorim sa facem noi totul! Nu avem un Dumnezeu neputincios si nici in vacanta... si "inima omului se gandeste pe ce cale sa mearga, dar Domnului ii indreapta pasii"!
Nu pot sa nu ma gandesc la promisiunile care vin odata cu respectarea invataturilor "caci ele (cuvintele) sunt viata pentru cei ce le gasesc, si sanatate pentru tot trupul lor", sau la blestem...

Cat despre Eclesiast, imi place foarte mult modul in care-si expune Solomon trairile, c-a incercat si bine si rau, si urat si frumos. A incercat si lucrurile care stia ca nu sunt bune si sanatoase, tocmai pentru a se convinge de adevarul pe care probabil il stia. Si multi dintre noi cred ca am facut asta, pe unii i-a lasat cu un gust amar, pe unii indiferenti... Iar incheierea pe care o face " bucura-te tinere in tineretea ta, fii cu inima vesela cat esti tanar..." si continua cu batranetea ...da probabil ca nebuniile tineretii devin viciile de la maturitate si rusinea batranetii.

Mai mult, cititi si voi aceste carti, insusiti-vi-le si traiti dupa ele. Va veti regasi in ele, pentru ca au fost scrise de oameni pentru oameni.

Aritmetica necesară (care exclude 1+0)

2011-11-22T12:38:00.001+02:00

,,Nu te minţi singură, niciodată. Întotdeauna să-ţi aminteşti : în orice relaţie ai avea, pe orice drum ai merge, e nevoie de doi.”

Poate eram prea mică atunci când mi-ai spus asta şi te-am privit doar mirată, cu ochii mari, dând din umeri. Nu credeam atunci defel că va veni ziua în care o să-ţi înţeleg cuvintele mai bine decât mă înţeleg adeseori pe mine. Însă ceea ce credeam cu siguranţă e că te referi numai la oameni.

Mai apoi însă, când a trebuit să deschid ochii, am simţit cuvintele tale ca apa rece din fântână. Şi am zâmbit uşor tristă. Pentru că ai avut dreptate.

În primul rând DA, în orice relaţie e nevoie de doi. E nevoie de doi oameni care să privească şi să meargă împreună în aceeaşi direcţie. Doi oameni care se iubesc, dar se văd unul pe celălalt aşa cum sunt. Oameni care văd calităţi şi defecte şi în ciuda a tot, aleg să se iubească şi să se ajute unul pe celălalt (astea le-am mai spus în nenumărate rânduri). Nu-s adepta pusului de beţe-n roate, cu atât mai puţin când pretindem că-i prezentă iubirea. Susţin până la capăt să fii sprijin şi ajutor, indiferent de situaţie. Cred cu tărie în bunătate şi îndreptarea cu blândeţe, în dragostea care acoperă totul.

Dar mai mult de atât, e nevoie de 2+1. El şi ea şi El, fără de care nu se poate. ,,Şi funia împletită în trei nu se rupe uşor.” Astea-s cuvintele care îmi răsună tot mai mult în minte şi ce bine că nu-i nevoie şi nu-i permis să adaug ceva.

Şi în afară de relaţii, sunt drumurile pe care mergi. Poţi porni la drum singur şi să ai impresia că you’ll do it just fine. Da, probabil poţi singur, fără oameni, dar niciodată singur, fără Dumnezeu.

Au fost drumuri pe care am vrut să o iau de capul meu, gândindu-mă că n-am nevoie nici de ei, nici de El, că-i doar un drum şi în cazul cel mai rău, va trebui să mă întorc şi să o iau de la capăt. Însă ceea ce nu am înţeles atunci e că luatul de la capăt nu-i întotdeauna o variantă sau şi dacă e, timpul pierdut pe un drum greşit nu mai poate fi recuperat. Şi asta înseamnă să pierzi nu doar timp, ci şi ocazii şi momente care te-ar fi îmbogăţit ca persoană (a nu se înţelege o îmbogăţire materială).

Realitatea e că momentul adevărului vine întotdeauna, mai devreme sau mai târziu. Când eşti testat, când cărţile se dau pe faţă, când vezi rodul, când vezi ce urmează să culegi, în urma a ceea ce ai semănat. Când vezi cât timp ai risipit şi câte şanse ai ratat, din cauza încăpăţânării sau a delăsării.
Şi o altă realitate e că poate e ok să te trezeşti uneori singur, fără oameni ( ,,Singur te simţi şi printre oameni” – Micul Prinţ); dar singur, lăsat în voia minţii tale, fără să-I simţi prezenţa în viaţa ta şi pacea care vine de Sus, în inimă, e poate una din cele mai groaznice trăiri de care un om poate avea parte.

Ceea ce ştiu, prin urmare, şi ştiu cu siguranţă, e că mereu va fi nevoie de cineva. 2+1 sau 1+1, dar niciodată 1+0. Asta e aritmetica necesară, în relaţii sau pe drumuri, care nu va da niciodată greş.

Uneori primim oameni în viaţa noastră, alteori suntem nevoiţi să le dăm drumul. Dar întotdeauna, indiferent de relaţiile în care suntem implicaţi sau de drumul pe care ne găsim, va fi nevoie de Dumnezeu.

[Să fie drumul cât de greu, e-aşa uşor cu Tine...]

Paie sau aur curat?

2011-11-21T19:40:00.012+02:00

Marti dimineata: bine dispus - like hell, gandeste de doua ori si fa odata. Dar ce-are daca faci de doua ori pentru c-ai gandit doar odata!? Prezinta-ti proiectul care trebuia sa-l termini - UPS!!! nu-i sigur ca am ce prezenta, kein Problem - stii sa o invarti ca la Ploiesti, sa o scoti basma curata, si-o mai musca inca-odata, but your turn is coming too - sau NU! Inca-i dimineata, dar mai este mult din ziua care poa' sa fie splendida sau nesatisf...acatoare. I'm still drinking my coffee, so it should be!

      Lasand gluma la o parte, vorbim despre testul focului. Si cat iubim la nebunie (a se intelege NU) cand trebuie sa se lamureasca daca lucrarea pe care am facut-o, relatiile pe care le avem, dragostea pe care o purtam sau ni se poarta, sunt din paie sau din aur curat.

      Despre lucrare, Dumnezeu spune ca va fi trecuta prin foc, si daca va trece acest test, iti vei primi rasplata, daca nu - imi pare rau pentru tine, a fost un exercitiu bun iar tu vei fi mantuit...just like that. Ironic...
      Relatii. Sigur am experimentat fiecare dintre noi cel putin odata in viata, cand fie am fost intr-o situatie disperata si am avut nevoie de ajutorul cuiva, si nu l-am primit cand aveam mai mare nevoie de el...sau poate ca noi nu l-am dat cand era mai mare nevoie de el. In astfel de situatii ne putem da seama de "adancimea" sau calitatea relatiei pe care o avem cu prietenii nostri. Da, trebuie sa recunosc ca uneori Dumnezeu folosesti oameni mai putin apropiati care sa ne sara in ajutor...dar e ciudat sa primesti ajutorul unui "strain" si nu al prietenului de la care il asteptai cel mai mult.
     Si testul dragostei? Pai mi-i frica sa nu gresesc cand vorbesc despre asta...Probabil e cel mai neplacut test la care am vrea noi sa fim supusi (sau doar asa cred eu?). Parca nu-ti doresti sa-ti fie testata dragostea, dar e nevoie. E nevoie pentru ca nu ar fi bine sa ajungi prea departe, si pe parcurs sa-ti dai seama ca nu e persoana potrivita si nu ai ales ce trebuia, cu toate ca la momentul alegerii era "cazut(a)" din cer. So, cum e sa treaca dragostea prin testul focului? Nu e placut dar e necesar, nu e frumos dar e sanatos. Nu intru in detalii :) just whatch me ...pentru ca gandul mi-e la tine

       Pe aceste subiecte s-ar putea vorbi foarte mult, dar acestea sunt doar niste ganduri. Ar fi interesant sa deschidem o sectiune pe blog, unde cititorii sa spuna despre ce ar vrea sa citeasca. Da, se cheama fragmente-din-viata, dar sunt convins ca unii ar dori sa stie si sa cunoasca mai multe, am putea invata unii de la altii...

Lyrics:

I had to cross the line to leave you behind
With hopes to find some peace of mind
Now I'm looking for your voice through the chitter-chatter
that doesn't matter that's torn and tattered these angels on a ladder
This laughter
Strip away the extra plaster
I'm crashing fast
It's the morning after
Through the hum and the buzz
The thickness and the fuzz
I jump over puddles to stomp through the sludge

Look for me through the wind and rain
Sunshine remember my name
I'll be coming yes I'm running oh I'm on my way
Just stay and I'll be there by the break of day

Look for me through the wind and rain
Thunder remember my name
I'll be coming yes I'm running oh I'm on my way
Just stay and I'll be there by the break of day

I had to evacuate the premises
You're your own nemesis
The premises you're born and blood and leave the world penniless
I had to remember that there's darkness before the exodus
Split the sea
We'll flee to the next
Come and vent with us
I had to send and blend out
Spent it all on sentences fend off the members of relentless pessimists
I had to miss the world
Looking for the core
Cure my heart so I can live more

Look for me through the wind and rain
Sunshine remember my name
I'll be coming yes I'm running oh I'm on my way
Just stay and I'll be there by the break of day

Look for me through the wind and rain
Thunder remember my name
I'll be coming yes I'm running oh I'm on my way
Just stay and I'll be there by the break of day

Thunder
Remember my name
Thunder
Remember my name

City lights shine and I'm on my way
This time tomorrow I'll be on my way
At the break of day I look for you at sunrise
When the tide comes in I lose my disguise

Look for me through the wind and rain
Sunshine remember my name
I'll be coming yes I'm running oh I'm on my way
Just stay and I'll be there by the break of day

Look for me through the wind and rain
Thunder remember my name
I'll be coming yes I'm running oh I'm on my way
Just stay and I'll be there by the break of day
Day...

Thunder
You feel it in your chest

Thunder
You feel it in your chest

Şi dacă-i aşa

2011-11-21T13:55:00.001+02:00

spune-mi, ce-ai face dacă nu ţi-ar fi frică?

[şi-o să vrei să ştii ce-aş face eu.
Aş iubi.
De aici sau de-acolo, aş iubi fără să-mi fie teamă.]

Curaj

2011-11-21T10:13:00.005+02:00

Curaj: Forta morala de a infrunta cu indrazneala primejdiile si neajunsurile de orice fel, indrazneala, fermitate in actiuni sau in manifestarea convingerilor. Sursa: DEXonline.ro

Ma gandesc la curaj. Daca vreau sa fac ceva, de ce as avea nevoie de curaj? In ce situatii vorbim despre curaj? Cred ca vorbim despre curaj doar cand ni-i frica de ceva, altfel nu am avea nevoie de curaj. Mi-e frica de ceva, mi-e frica ca ceea ce trebuie sa fac este peste puterile mele, mi-e frica de rezultatele care ar putea veni in urma alegerilor mele.
Cateva example: vreau sa fac bungee jumping (nu am facut, dar in schimb am trecut Dunarea in inot, de la un mal la altul, si inainte si inapoi!)*, si am nevoie de curaj. De ce? Pentru ca mi-e frica, chiar daca cineva imi spune ca sunt legat de un ham si o coarda, care-mi ofera siguranta. Si totusi mi-e frica. E frica mea justificata? Poate intr-o foarte mica masura. Care e secretul pentru a nu-ti fi frica? Cei care au mai sarit spun ca primele 3 secunde sunt critice. Plonjeaza, arunca-te inainte stiind ca esti tinut, esti in siguranta, ceva te tine. Nimic nu se va compara cu momentul de a "pluti" si cu eliberarea si relaxarea pe care o vei avea atunci cand vei simti ca esti tinut si atarni, chiar daca atarni cu capul in jos pentru cateva momente. Nu amana saritura, cu cat o vei amana mai mult, decizia de a sari va fi tot mai grea si "cantitatea" de curaj de care vei avea nevoie va fi indoita!
Am nevoie sa iau o decizie si mi-e frica de urmarile deciziei mele. Si e o decizie pe care trebuie sa o iei, nu stii, si ai nevoie de curaj. Urmarile ar putea fi pozitive sau negative, de data asta nu mai poate nimeni sa ne asigure reusita, dar totusi esti pus in situatia de a lua o decizie. Este bine sa ne calculam sansele de reusita, sa ne asumam riscuri calculate. Dar chiar si asa exista uneori neprevazutul. Si nu de putine ori am experimentat astfel de situatii. Cand totul parea sa fie perfect, a iesit pe dos, sau cand toate pareau potrivnice, lucrurile au iesit bine. Cum ar fi daca ai vrea sa faci ceva ce tu ti-ai dori foarte mult, dar lucrurile, timpul, situatia iti par potrivnice? Ai nevoie de o doza de curaj, de un act al credintei (in lucrurile nevazute) arunca-te in bratele lui Dumnezeu, chiar daca vezi o vale mare, un munte inalt, o apa adanca, stiind ca la capat sau dincolo esti tinut de bratele lui Dumnezeu, si nu vei regreta actul pe care l-ai facut!

Esti ceea ce esti, si sunt lucruri in viata ta care nu pot fi schimbate, e ceea ce te defineste ca si persoana. Uneori incerci sa le suprimi, dar la un moment dat vor reveni la suprafata. Nu le poti ascunde: esti TU!
Vrei sa fii ceea ce esti sau vrei sa fii ce vor altii ca tu sa fii? Poti sa fugi de multe, dar nu poti fugi de tine insuti, nu pot sa fug de ceea ce sunt eu! Nu vreau sa fiu ceea ce vor altii ca eu sa fiu, nu fug, nu sunt un las, vreau sa fiu ceea ce eu sunt. Dar uneori am nevoie de o doza de curaj sa-mi recastig EU-l, care mi-a fost "luat".

* s-a intamplat cu aproape 10 ani in urma. Eram un pusti... parea o grozavie sa trec Dunarea inot, eu care eram innotator de "duminica". Ca sa fiu sincer, nu m-am gandit nici un moment la ce mi s-ar putea intampla, dar am decis in inima mea ca vreau sa fac asta! Si am facut-o. Si am ajuns la jumatatea drumului. Eram obosit, imi era frica, mai aveam aceeasi distanta de parcurs ca si pana acuma. Imi era frica doar la gandul cat de adanca ar putea fi apa, de aceea nici macar nu am vrut sa-mi dau drumul sa vad, de frica ca n-as mai putea sa ma ridic la suprafata. Si decizia nu e aceea ca: esti la jumatatea drumului, de ce sa nu mergi pana la capat cand mai ai tot aceeasi distanta de parcurs. Trebuia sa ma gandesc ca singura modalitate de a ma intoarce inapoi era tot inotul!!! De aceea ar fi fost mai usor sa ma intorc inapoi si nu sa continui sa inot pana la celalalt mal. Si da, am ajuns la celalalt mal, mi-a luat 25 de minute, am fost epuizat, toti muschii erau umflati pe mine, ma dureau, iar capul ma durea mai ingrozitor decat orice! A venit si momentul in care a trebui sa ma intorc. Stiam ca de data asta e only one way, dar am trecut prin aceleasi sentimente, epuizare fizica, epuizare mentala, ideea de a abandona era o optiune, sa ma las sa ma duca apa unde o vrea. Dar de fiecare data cand ma ajungea gandul asta, de fiecare data hotaream sa continui. Am ajuns la mal, am avut nevoie sa ma refac fizic, dar nu pot sa va spun satisfactia pe care am trait-o la gandul ca nu am abandonat nici un moment. E ceva ce nu voi uita niciodata, si mai ales ce am trait atunci. Si apa in Dunare curge, si curge destul de repede, curentii care trebuie sa-i infrunti, posibilitatea unui ochi de apa care te poate trage in jos... dar a fost un moment in care m-am aruncat cu capul inainte, intentionat negandindu-ma ce ar putea sa se intample rau, pentru ca puteau sa se intample multe. Si curajul a fost mare. Sigur nu voi uita niciodata. Curajul face diferenta, sacrificiul face diferenta. Frica te tine in loc, te paralizeaza!

obiectul dragostei

2011-11-18T11:06:00.010+02:00

Azi dimineata, savurandu-mi cafeaua zilnica, ma gandeam ce-as putea scrie astazi, despre ce-as putea vorbi. Tinand cont de faptul ca e Vineri, e o zi mai relaxata din mai multe puncte de vedere, sa scriu despre un subiect mai "relaxat" - despre putina dragoste, despre cum si de ce iubim noi oamenii: obiectul dragostei.

Si cand m-am gandit la iubire, m-am gandit la iubirea de aproape, iubirea pentru partener(a) sau iubit(a), si chiar la dragostea pentru ....altceva, da altceva, mai exista si altceva. Trebuie sa fii intr-un anumit fel ca sa iubesti. Si daca vorbesc despre dragostea pentru aproapele meu, ma gandesc ca nu de multe ori imi e usor sa-l iubesc, cine stie de cate ori m-a tracasat, m-a enervat - si am trait destule situatii in care imi venea mai degraba sa-l bat decat sa-i spun "omule, imi pasa de tine, nu te urasc, te iubesc, dar nu te iubesc ca imi placi, ci pentru ca El iubeste lumea (chiar si pe cei carora nu le pasa de existenta Lui)". Sa fim seriosi, suntem oameni: avem temperamente diferite, gandim diferit, actionam diferit - suntem unici! Poate din constructia ta esti un om bun, ti-e mai usor sa iubesti sau poate esti ca si mine: trebuie sa te fortezi putin. Dar cum ar fi daca i-as privi pe cei din jurul meu prin ochii Lui? Cum as vrea eu sa ma priveasca altii pe mine? "...pentru ca soarele Lui rasare si peste cei rai si peste cei buni, si El trimite ploaie si peste cei drepti, si peste cei nedrepti". Imi aduc aminte de o intamplare intre doi colegi cand aveau o disputa. Unul negru de furie, tuna si fulgera, celalalt pregatit sa contracareze. Asta negru de furie, se astepta la o riposta (verbala sau chiar fizica) dar ce a primit in schimb sigur nu se astepta: asta calm, s-a uitat la el, a venit inspre el, l-a luat in brate, si la strans spunandu-i: "omule, eu si pe tine te iubesc!". In momentul acela, liniste totala, dezarmare totala...obiectul dragostei vazut prin ochii Lui.

...si daca vorbim despre dragostea dintre doi iubiti? Eh, interesant... Ganditi-va la un tanar, mai dezordonat de felul lui, neingrijit, mai lenes, delasat din cale afara - nici ca-l interesa. Si intr-o zi se indragosteste! Dintr-o data se schimba: incepe sa fie mai ingrijit, se piaptana, e atent la cum se imbraca, cum vorbeste, cum se comporta. De ce? Pentru ca s-a schimbat obiectul dragostei, , a intalnit-o pe ea, s-a indragostit de ea - de frumoasa lui... si El este obiectul dragostei mele, a noastre. Dupa ce te-ai indragostit de El, poti sa mai fii cum ai fost? Poti sa mai vorbesti cum vorbeai inainte? Vrei sa-i placi Lui, pentru ca-L iubesti, pentru ca e Iubitul inimii tale...pentru ca obiectul dragostei s-a schimbat!

Iar dragostea pentru "altceva", poate e cea mai usoara, poate e chiar putin exagerat sa-i spun dragoste, dar nu iubire ii spune cand vorbeste despre "iubirea de bani este radacina..." si aici poti sa incluzi multe altele. Exista o astfel de dragoste, pentru masini, bijuterii, proprietati, haine, etc. Unii isi dedica cel mai mult timp pentru asta. Vrei sa-i spui hobby? Spune-i si asa dar eu o sa o numesc dragoste. Si la unii le e foarte usor sa le iubeasca, pentru ca nu cere sa schimbi ceva la tine, si cat e de usor sa iubesti oricare dintre acestea cand nu simti disconfortul schimbarii - poti sa ramai la fel, it's just about money, pe care si pe aia s-ar putea sa-i iubeasca...toate le iubeste.

...si cum iubesti depinde de obiectul dragostei

[pentru că aşa a-nceput...

2011-11-15T10:01:00.001+02:00

Mi-ai spus să-mi păzesc inima, pentru că din ea vin izvoarele vieţii şi ale fericirii.
Îmi spui când mă priveşti să las tristeţea, pentru că nu-i a mea şi e mai bine să fiu fericită.
Îmi spui că sunt iubită, de fiecare dată când mă cuprinzi cu braţele tale.
Îmi spui când îmi zâmbeşti să am încredere şi nu doar încredere, ci multă credinţă, pentru că în final toate-s spre binele nostru.
Îmi spui să las neliniştea şi să nu las frământările să-mi tulbure inima, pentru că deşi îţi sunt dragă mereu, cel mai drag îţi e când îţi zâmbesc dar nu aşa, tristă, ci liniştită şi senină.

Să nu uiţi, mi-eşti fericire.
Mi-eşti linişte şi tărie.
Mi-eşti har nespus.

Eşti preaiubit. Preaiubitul inimii mele.
Şi te iubesc.

*
...cu un zâmbet]

Să nu vi se tulbure inima...

2011-08-14T12:19:00.000+03:00

M-am gândit în ultima vreme destul de mult la Iov, cum i s-a luat totul într-un timp atât de scurt şi totuşi, a rămas credincios.
Mă gândesc la noi pe de altă parte, cum ne apucă panica în clipa în care ni se zguduie lumea, la propriu sau la figurat, fie cât de puţin. Şi începem să ne agităm şi să nu mai gândim raţional, şi ne lăsăm cuprinşi de disperare şi tristeţe.
,,Să nu vi se tulbure inima...'' Asta îmi răsună în minte tot mai puternic cu fiecare clipă. Să nu vi se tulbure inima, chiar dacă totul pare să meargă din rău în mai rău. Să nu vi se tulbure inima când oamenii vin cu răutăţi gratuite. Să nu vi se tulbure inima când planurile par să nu mai aibă vreo şansă să devină realizări. Să nu vi se tulbure inima când încercările devin eşecuri şi nu biruinţe. Nici când simţiţi că totul se duce de-a râpa cu o viteză ameţitoare.
Nicicând, în nici o clipă, să nu vi se tulbure inima. Pentru că mai puternice decât încercările care vin, sunt promisiunile Lui. Şi El nu a promis că o să fie uşor, dar a promis că e aici la fiecare pas. Şi mai puternică decât tristeţea e fericirea care vine prin El. Şi tulburarea lumii e nimic pe lângă pacea care vine de Sus.
Să nu vi se tulbure inima, pentru că nu a dat nicicând mai mult decât putem duce...

Prin urmare, fii liniştită, inima mea.
El e aici.

Despre acum

2011-07-10T10:51:00.000+03:00

Nu-mi doresc nimic din trecut, pentru că am ajuns să fiu îndeajuns de fericită. Sunt atât de fericită încât nu mai tânjesc după nimic din ce-a fost sau ar fi putut să fie.
Şi-am învăţat în jumătatea asta de an că lucrurile minunate nu se întâmplă când am vrea noi sau când încercăm să le forţăm sau să le programăm, ci se întâmplă când ne aşteptăm mai puţin. Minunile ştiu întotdeauna când să apară!
Prin urmare, îţi mulţumesc pentru fericirea din ultimele luni!

P.S.: Doar uneori mai mă gândesc cu dor la zilele în care stăteam pe pat şi mă uitam cu gura căscată şi ochii mari la Sailor Moon şi-apoi, când era gata, o rugam pe mama să-mi dea bani de-o gumă Turbo sau o nuga.
Cam atât.

Despre Cristiana - darul de Sus

2011-04-15T23:58:00.000+03:00

    E o postare care ar fi trebuit scrisă în urmă cu câteva zile dar nu am putut, deoarece numai gândul că urmează să scriu despre asta mă făcea să mă simt...mică şi nevrednică. Mică în comparaţie cu multul care mi s-a dat şi care mi se dă şi pentru care nu sunt îndeajuns de mulţumitoare. Nevrednică pentru că nu merit nimic din ceea ce am.
    Despre rugăciuni ascultate v-aş scrie, şi despre cum minunile chiar se întâmplă atunci când inima ne e deschisă şi credem cu adevărat. Despre ceea ce înseamnă să preţuim ceea ce ni s-a dat şi din nou, pentru a nu ştiu câta oară, despre mulţumire. Despre bunătatea care ne face fermecători şi care ne umple vieţile în moduri nebănuite.
    Despre genunchi aplecaţi mai mult şi frunţi semeţe mai puţin, despre mâini împreunate în rugăciune sau întinse şi deschise, ca să dăruiasca. Despre asta va fi astăzi. Pentru că mereu e despre ceva, astăzi va fi despre ceea ce înseamnă să fii alături; despre ceea ce înseamnă să fii cu adevărat aproapele cuiva şi despre ceea ce înseamnă să iubeşti, să simţi, să ajuţi.
    Astăzi este vorba despre Cristiana. Mereu când mă gândesc la ea zâmbesc. Ea, fetiţa pentru care atâţia oameni se roagă. Ea, minunea care a fost purtată în rugăciunile noastre, a multora, dinainte de a se naşte. Ea, cea care a adus atâta bucurie şi care ne învaţă, aşa micuţă cum e, că trebuie să ne ducem luptele zi de zi, chiar dacă doare şi nu e uşor. Cristiana Verdeţ e dovada cea mai bună acum că în mijlocul durerii şi a încercărilor, Dumnezeu alină şi întăreşte. Ea e dovada că El e sprijin şi ajutor.
     S-a născut anul trecut în noiembrie, însă la scurt timp au apărut problemele şi s-a îmbolnăvit. Acum se luptă cu o boală care nu-i uşor de dus: Colestază neonatală severă cu evoluţie spre ciroză biliară; hepatită cu citomegalovirus, posibil colestază intrahepatică familiară de tip III. Tratamentele, plimbatul prin spitale, analizele, nimic nu e plăcut. Dar e nevoie de ele şi mai mult decât atât, e nevoie de noi. Noi suntem oamenii care o putem ajuta. Ştiu că Dumnezeu e atotputernic şi plin de îndurare, dar mai ştiu că arată asta deseori şi prin oamenii pe care îi pune în preajma noastră într-o situaţie sau alta. De aceea, ştiu că suntem oamenii de care Cristiana are nevoie pe drumul acesta. Are nevoie în primul rând de rugăciunile noastre, pentru că ele preţuiesc şi înseamnă mai mult decât orice. Apoi, are nevoie de noi să fim oameni darnici şi gata să ajutăm, în măsura în care putem.
    Nu te gândi că puţinul tău nu o să însemne prea mult. Dimpotrivă, puţinul nostru, al celor ce alegem să fim alături de ea, înseamnă multul ei şi al familiei ei.
   Haideţi aşadar să ne deschidem inimile şi să privim cu bunătate şi cu dragoste înspre Cristiana. Haideţi să fim oamenii care trebuie să fim şi să ajutăm, aşa cum putem!
    Îi sunt mulţumitoare Domnului pentru ea şi mă rog să o poarte pe braţele Lui în continuare. Mă rog să Îi aline durerea şi să îi întărească trupul slăbit. Mă rog ca ea să fie tare, prin El. Ştiu că totul este cu putinţă celui care crede şi noi credem în minuni!
    Te iubim Cristiana! Nu eşti uitată nici de Cer, nici de noi!

P.S.: Pentru mai multe informaţii, accesaţi http://cristianaverdet.blogspot.com/

Despre o duminică în soare.

2011-04-07T23:04:00.000+03:00

   Despre cum am stat în soare şi am privit copacii şi apoi i-am împărţit în frumoşi şi fericiţi sau goi şi trişti. Despre cum am presupus că-s fericiţi când se aşează păsările pe ei şi ciripesc, sau şi mai bine, despre cât de fericiţi sunt când se pun pe trunchiul lor oamenii buni.
    ,,Dacă eu aş fi copac, aş fi un copac înflorit şi aş vrea să se aşeze pe mine oameni buni. Aş fi un copac fericit dacă aş putea asculta poveştile oamenilor buni.'' Despre cum ar fi ca şi copacii să fie după cum sunt sufletele celor ce stau în preajma lor. Şi-ar înflori în preajma oamenilor buni şi plini de pace şi de bucurie şi de iubire şi s-ar usca în preajma sufletelor pustii şi goale sau rele.
     Despre cum peştii vin când îi chemi cu gândul şi se apropie tare de mal, iar apoi se rostogolesc şi stau puţin cu burta la soare.
    Despre cum am desenat cu degetele prin aer leagăne imaginare şi ,,dacă ar fi după mine, aş atârna de crengile copacilor leagăne, deasupra Crişului.''
    Despre cum îţi găseşti uneori refugiul în locuri nebănuite şi descoperi lucruri în tine care nici nu ştiai că sunt acolo.
    Despre cum îndrăgeşti un refugiu şi despre cum te laşi copleşit de bucurie.
    Despre ,,lasă gândurile, dragă!'' şi mai ales despre ,,cu tine''.

Lecţii noi.

2011-03-26T17:37:00.000+02:00

    Nu cred că fericirea depinde de cât de mult un om are. Niciodată nu s-a măsurat fericirea adevărată în cantitatea lucrurilor materiale. Nu înţeleg oamenii care-şi raportează fericirea direct la bunăstare şi nu la bunătate. Nu pricep nici de ce se presupune mereu că automat un om bogat e fericit, iar un om sărac e cel mai nefericit. Nu-ţi umple sufletul maşina şi nici casa, nici ceasul de marcă sau dulapul plin cu haine. Poate să pară ca e aşa. E o minciună însă.
    E greşit să crezi că fericirea depinde de o persoană sau alta. Aici mă simt şi eu. Sunt dependentă din punct de vedere emoţional şi iubirea celorlalţi mă fericeşte exagerat de mult. Depind prin urmare şi de manifestările lor exterioare a ceea ce presupun că simt faţă de mine. Cel mai mic gest de afecţiune sau de interes mă umple de bucurie, iar dezinteresul...da, mă face să sufăr. Nu-i o atitudine sănătoasă şi încerc să mă educ în acest sens.
    Noua lecţie zilnică pentru mine? Deschide ochii Diana, aminteşte-ţi de ceea ce ai ca persoană, ca suflet. Aminteşte-ţi de tot ceea ce ţi s-a dat, ca şi dar şi har nespus. Aminteşte-ţi apoi de oameni, de lucruri. Aminteşte-ţi de toate şi mulţumeşte. Nu trăi viaţa nemulţumită şi nemulţumitoare. Nu uita însă că dacă ai ceva, ai acum. Nimic nu ţi-e garantat şi pentru ziua de mâine.
    Toţi am primit atât de mult, doar de-am învăţa să vedem cu adevărat.
    În final, lecţia nu e doar mulţumirea. Lecţia-i să înveţi că fericirea nu depinde de alte lucruri sau de alţi oameni. Fiecare e atât de fericit, pe cât se lasă să fie.

Despre pasiuni noi

2011-03-17T23:03:00.000+02:00

şi cum descoperi că lucruri pe care le-ai ţinut departe de tine, îţi pot aduce fericirea în moduri nebănuite. Nebănuit cu siguranţă a fost faptul că 2 ore petrecute la filarmonică într-o joi o să mă facă să iubesc şi mai mult muzica. De fapt, nu e doar vorba de a iubi muzica, pentru că asta nu-i o noutate. Noutatea a fost şi continuă să fie cât de diferit mă simt când sunt acolo.
    Ajunge să-mi închid ochii şi să las muzica să mă invadeze până în adâncuri, până în cele mai tăinute colţuri din sufletul meu. Mă poartă departe şi uit de mine, uit de oameni, uit de lume. Preţ de două ore, mă las răscolită şi concert după concert, rapsodii şi simfonii, toate mă duc atât de departe şi mă umplu cu atâta fericire... Şi ce bine-i să ţin din nou fericirea în mine, şi să nu mă pot opri din a zâmbi. Pot hoinări liniştită şi desculţă pe pajişti cu iarba înaltă şi moale, sau undeva pe malul mării. Acum mă simt pe culme, acum în vale. Mă poartă în depărtări şi mă aduce înapoi şi cât sunt acolo, simt că totuşi este şi bine-n lume. Simt, cu adevărat, că în final totul va fi bine.
    Şi mai mă face să fiu cel mai fericită şi cel mai tristă, la fel ca toamna [poate de-asta le iubesc în egală măsură, pe ea, doamna toamnă şi pe ele, serile de joi la filarmonică.] Mă tulbură şi-i o tulburare ciudat de dulce şi apoi mă linişteşte şi uite-aşa mă invadează pacea.
    Mi-am găsit liniştea deplină din timpul săptămânii şi n-aş înlocui-o cu absolut nimic.
    Aşa că dacă de-acum o să te-ntrebi unde-mi trăiesc serile de joi, răspunsul e simplu: în sala cu alb şi auriu, pe-un scaun roşu.
    O să mă recunoşti uşor.
Sunt fata care stă cu
                  ochii-nchişi,
                    zâmbind.

De-acum, mai mult ca înainte...

2011-02-19T18:43:00.000+02:00

Să caut bucuria. Să caut pacea. Să urmăresc lucrurile care aduc mulţumire şi mă fac să fiu împăcată eu cu mine. Să mă implic în relaţii sănătoase şi echilibrate. Să nu fac excese, decât când vine vorba de credinţă, linişte, bucurie, seninătate.
Da, să fiu senină şi încrezătoare. Să îmi amintesc că totul are un sfârşit, dar contează şi cum e sfârşitul şi drumul până la el.
Să fac bine, dar să nu aştept nimic în schimb.
Să nu mă las înfrântă de ceea ce-i pământesc, dar să-mi amintesc că uneori El va dori să mă frângă.
Să nu mă tem de căderi, ci să caut ca ele să-mi ajungă înălţări.
Să caut să fiu pe culmi, dar să nu mă tem să fiu şi-n vale.
Să-mi amintesc neîncetat care mi-e ţinta şi să nu mă abat de la ea.
Să cred că ceea ce aştept există şi că voi primi la vremea rânduită de Domnul.

Eşti omul.

2011-02-04T13:18:00.000+02:00

Eşti omul

ce-aduce atâta înseninare

în orice zi, cât de neagră ar fi;

Şi soare-i mereu, chiar de pare furtună,

căci tu mi-eşti seninul

şi sufletu-mi umpli mereu.

Atunci când simt că mă pierd

departe-ntre ei sau în mine,

m-aduci înapoi şi zâmbind mi-aminteşti

că sunt a celui pe care

doar Tatăl ceresc a stiut

să mi-l trimită în cale.

Eşti omul ce ştie

s-aducă în mine putere,

şi nu doar puterea de-a merge ‘nainte

ci puterea de-a fi liniştită,

ştiind că El e cu noi şi iubirea ce-o avem

e de Cer ocrotită.

Eşti omul ce mă poartă departe,

dar nu departe în lume

ci în mine, acolo unde-i ascunsă iubirea

şi unde stă preţuirea pentru omul ce eşti.

Eşti omul pe care-l iubesc

cu tot ce e-n mine

şi tot ce-mi doresc e să ştiu să devin

acel ajutor de care ai trebuinţă.

Aici şi acum,

şi-oricâte zile de mâine vor fi,

cu multă iubire te-aleg să fii omul

a cărui doresc să rămân

pe vecii.

[ca să-mi reamintesc că eşti undeva şi că la timpul potrivit, vei veni.

aşa că pentru tine, cel adevărat, cu drag.]

ştiu acum

2011-01-21T12:23:00.002+02:00

că iubirea nu-i ceva în care fiecare luptă singur sau unul luptă împotriva celuilalt. iubirea e ceva pentru care se luptă împreună.

e adevărat

2011-01-16T13:16:00.000+02:00

că mult timp am tăcut aici. Şi tăcând aici, am încercat să tac şi în mine. E adevărat însă şi că mereu ne întoarcem la ceea ce iubim. Tăcând şi încercând să stai deoparte, ajungi poate să iubeşti şi mai mult şi să realizezi că linia dintre lucrurile de care aparent ai nevoie şi cele de care chiar ai cu adevărat nevoie e foarte fină. Uşor se pot amesteca, ele între ele şi asta nu-i de dorit.
E adevărat că lupte ducem în fiecare zi, pentru că lupta face parte din viaţă. Însă nu toate ne sunt obligatorii. Ne place să ne numim luptători, dar puţini suntem şi înţelepţi. Am realizat asta recent, că am dus atâtea lupte care nici nu-mi erau destinate şi nici nu mă priveau. Şi înţelept ar fi fost să stau cuminte, dar deh...cuminţenia se învaţă şi ea.
E adevărat că niciodată nu trebuie să mizezi pe dragostea cuiva şi să faci nebunii, ştiind că sigur persoana aceea va rămâne acolo. Da, va rămâne probabil, dar ce rost are să răneşti intenţionat un om care ştii că te preţuieşte? Prea multe inimi se frâng pentru o clipă necugetată. Şi acesta-i un preţ ce nu merită plătit. Pentru nimic în lume.

fată dragă,

2010-12-28T15:10:00.000+02:00

ţi-am spus cândva să trăieşti viaţa ta, nu pe a altora.
de ce nu mă asculţi?

[da, de ce nu te asculţi?]

aşa şi-aşa

2010-12-21T16:38:00.000+02:00

~~Sunt tristă.~~
~~Aştept Crăciunul.~~
Nu simt că vin Sărbătorile. Asta mă întristează nespus. Am intrat într-un soi de amorţeală, de ,,atât de aşa şi-aşa''; cred că de asta nici nu am mai scris. Deşi motive am, din plin. Am fericire multă pe de o parte. Dar numai pe de o parte.
Şi uite-aşa mi se amestecă ziua între uneori şi alteori. De dimineaţa până seara e uneori în mare parte, cu mici pauze de alteori. Atunci sufletul parcă-mi respiră aer curat, atât cât să o pot duce mai departe, până seara.
Seara mi-a devenit partea preferată din zi, undeva după ora 22. Atunci devine alteori şi ce bine-i să ţin iubirea în suflet, cum ţin o cană de ceai, care mă încălzeşte pe deplin, oricât de rece aş fi.
O concluzie sigură nu am. Decât că poate, niciodată nu vom putea să avem pe deplin ceea ce dorim. Cel puţin asta am învăţat în ultima lună: când ţi se dă într-o parte, ţi se ia dintr-alta.
Cu siguranţă, trebuie să ştii sigur ce anume vrei. Numai atunci ţi-e clar scopul şi numai atunci te înarmezi ca să lupţi până la capăt.
În mijlocul a tot, Îţi mulţumesc pentru că mi-ai ascultat rugăciunea şi nu-mi laşi sufletul să devină gol. Cu tristeţe sau bucurie, mi-L umpli mereu, aşa cum Te-am rugat atunci. Mulţumesc pentru că eşti Păzitorul sufletului meu. Ce-aş fi oare, fără de Tine?
Şi îţi mulţumesc şi ţie, cel ce te ştii, pentru că-mi înţelegi privirea. Şi vocea. Şi tot ce sunt.
,,Ce bine că eşti...''

gând pentru astăzi [2]

2010-12-05T23:08:00.002+02:00

Când oamenii îţi spun că nu mai ai nimic, Dumnezeu îţi spune că ai totul, prin El!

Dedicare

2010-11-26T10:49:00.000+02:00

Să mă bucur de Tine
e tot ce-mi doresc;
Trăind Tu în mine
spre Cer să păşesc.

Privirea în Sus
mereu să o ţin,
purtată mereu
doar de harul divin.

Să-mi fii Tu putere
în orice-ncercare -
speranţa din mine
ce nicicând nu moare.

Ispite de vin
sau pofta lumească,
nicicând nu m-abată
de la ţinta cerească.

A Ta mă declar
cu tot ce sunt eu,
căci sunt slujitorul
iar tu Dumnezeu.

Părinţilor mei

2010-11-20T09:57:00.002+02:00

De moarte mă tem.

Mă tem cu-nfiorare,

dar nu mă tem

de clipa-n care, de tot, eu am să plec;

mă tem să fiu

în Ceruri, fără voi.

Mă tem

că n-o să fiţi acolo

să cântăm

şi n-o să fiţi să-ngenunchem

cu-atâta bucurie

în faţa Celui pe care voi,

ai mei preaiubiţi,

m-aţi învăţat să Îl iubesc

şi să-L doresc

mereu mai mult, mereu mai tare.

De-aceea, pentru iubirea ce vi-o port

în inimă

şi pentru preţuirea de-a-mi fi părinţi,

vă rog cu drag

în Ceruri cu mine să fiţi.

cenaclu literar crestin

2010-11-11T13:26:00.000+02:00

la asta visez si asta imi doresc atat de mult.
un cenaclu literar crestin.
Doamne, adu ziua aceea, Te rog!

curăţenie generală

2010-10-30T11:16:00.000+03:00

Se pare că a venit momentul pe care l-am tot amânat. Uneori însă, nu-i bine să amânăm momentele care ştim că oricum trebuie să fie.
Aşadar, curăţenie de toamnă.iarnă! Nu în casă, ci în mine. Nu în dulapuri cu rochii, ci în amintiri. Nu în camera mov şi cea cu albastrul care nu îmi place, ci în relaţii. Nu scot afară covoare şi praf, ci...oameni. Scoatem şi falsitatea, şi oamenii care şi-au irosit a zecea şansă. Scoatem afară pe toţi cei care ar fi trebuit să plece cu mult timp în urmă. Scoatem şi părerile de rău, şi factorii care mă fac să cad şi să greşesc.
Mai bine un suflet în care nu se îngrămădesc atâţia răi şi rele. Mai bine un suflet aparent gol, gol de toate astea. Dar nu-i nimic, sunt multe minuni şi frumuseţi care rămân. Şi rămâne o grămadă de loc gol, de acum păstrat special pentru momente şi oameni şi lucruri şi mai speciale.
După asta, voi fi cu adevărat în soare. După asta, va fi cu adevărat lumină.
E ciudat. E ciudat cum un rău aparent ne poate da curaj ca să facem bine. Ca să ne facem nouă bine.
Dar binele de-abia acum începe.
Şi nimic nu-i mai frumos ca o curăţenie de toamnă.iarnă făcută împreună cu Domnul meu drag. Apoi, nici o toamnă rece şi nici o iarnă cu ger. De-acum încolo, doar senin în inima mea!
Cam atât.

gând pentru astăzi [1]

2010-10-27T10:05:00.000+03:00

,,Nimeni nu va fi întrebat la ultima judecată cât de mult a suferit, ci cât de mult a iubit.'' Richard Wurmbrand

constatare

2010-10-26T10:47:00.000+03:00

mi se pare mai fascinant să se învârtă prin aer frunze, decât fulgi de zăpadă. de 10 minute stau cu nasul lipit de geam şi nu mă satur să privesc cum se rotesc frunzele, multele frunze galbene şi verzi şi roşiatice, prin aer. înveselesc atâta gri de la blocuri. aproape că mă face fericită, ceea ce văd. totuşi... ah, era să spun ceva ce aproape că ar fi sunat a nemulţumire. şi cum am spus că o ţin departe de mine, zâmbesc şi mulţumesc pentru frumuseţea toamnei.:)
am plecat să înfrunt frigul. cu ,,Mănâncă, roagă-te, iubeşte'' în geantă şi cu mănuşile fără degete pe mâini. mi-au lipsit.. sper să fie multe frunze şi mult galben în parc! :)
o zi de toamnă plină de bucurie să aveţi, dragilor :)

despre mulţumire :)

2010-10-24T15:05:00.000+03:00

Să-mi transform zilele de nemulţumire în zile ale mulţumirii. Să învăţ să mulţumesc pentru orice. Şi nu-i lucru uşor să fac asta, deşi am atâtea motive să fiu mulţumitoare. Dar cred că m-am obişnuit şi m-am molipsit cu atitudinea asta care dăunează grav. Însă nu mă las şi lupt cu mine zilnic.
Azi e ziua mulţumirii, aşa că:

Îţi mulţumesc Tată scump
* pentru că e mami bine
* pentru că nu am probleme grave de sănătate
* pentru o zi aşa de frumoasă, în toamna asta, cu tati
* pentru Maria şi Emanuel [minuni vii]
* pentru că pot să cânt
* pentru scris
* pentru ,,căutători de comori''
* pentru că nu ducem lipsă de nimic [în sensul de absolut nimic]
* pentru că mi-ai dat un loc de muncă
* pentru oameni dragi, care sunt aici, cu mine.
* pentru scriitori şi cărţi deosebite
* pentru minuni fără număr
* pentru că nu mi-ai dat tot ceea ce mi-am dorit.
* pentru artă
* pentru simţuri
* pentru că nu îmi laşi inima să simtă după cum şi-ar dori uneori. altfel spus, pentru că îmi păzeşti inima.
* pentru că mi-ai dat mult, deşi asta implică şi o mare responsabilitate. dar ăsta e un alt motiv de mulţumire. [Luca 12:48]
* pentru că nu mă laşi să fiu mulţumită de mine
* pentru că mă uimeşti în moduri neaşteptate, în momente în care nici nu m-aş gândi că vei face asta
* pentru că sunt întreagă [la propriu]
* pentru că pot să gândesc, să judec, să văd cu adevărat
* pentru că ai creat atât de frumos [e un frumos care uimeşte şi taie respiraţia] întreaga lume
* pentru că am avut posibilitatea să am parte de educaţie şi de un cămin
* pentru că mă faci să plâng de fericire
* pentru inspiraţie [pentru că mă inspiri]
* pentru oameni care citesc
* pentru Magda Isanos :)
* pentru roada pământului şi toate cele atâta de diversificate, din care putem face o grămadă de bunătăţi
* pentru că toate darurile care vin de Sus, de la Tine, sunt bune şi desăvârşite
* pentru că pot să Te laud în atâtea moduri
* pentru că mă fericeşti

Eşti Cel mai minunat şi Te iubesc!

Fără etichete

2010-10-19T22:23:00.000+03:00

    Nu înţeleg nevoia oamenilor de a eticheta tot ceea ce e în jur. Nu înţeleg nevoia de a ne eticheta noi între noi. Unu-i tocilar, altul singuratic, unul bogat, altul sărac, celălalt e cool, celălalt not so cool, ea e tipa frumoasă şi 'hot', cealaltă e nasoală pentru că-i lipseşte cine ştie ce, şi tot aşa. Şi tot etichetându-ne cred că pierdem esenţialul.
    Esenţialul ar fi că, la urma urmei, suntem toţi la fel. Nu unii în ochii celorlalţi, ci toţi în ochii Lui. Ce bine că felul nostru nu e felul Lui, dar cât de trist e că felul Lui nu devine nicicum felul nostru.
   Am plâns azi şi I-am mulţumit Domnului pentru că nu are hobby-ul de a sta Sus, punându-ne etichete după cum ne e meritul.
   Am făcut şi eu asta şi nu mi-a adus nimic bun în viaţă. Am învăţat însă o lecţie pe care încerc să mi-o amintesc zi de zi: singura soluţie înţeleaptă şi de dorit e să privesc la cei din jurul meu prin ochii Lui. Aşa pot să văd că există un singur fel de oameni: preaiubiţi ai lui Dumnezeu, care au preţ în ochii Lui.
   Prin urmare, nu vreau etichete aici jos pe pământ. Dar vreau una la sfârşitul vieţii: a robului bun şi credincios.
.

de la mami adunate [2]

2010-10-17T13:57:00.000+03:00

Să ştii ce vrei în viaţă. Nu laşi totul la voia întâmplării. Nu ce-o fi, aia o fi! Nu, domnule! Asta vreau, de asta am nevoie, asta cer de la Domnul!

despre iubire şi cei mai frumoşi dintre pământeni.

2010-09-28T15:50:00.000+03:00

   La început, oamenii pot să ţi se pară minunaţi. E doar o minunăţie care te încântă şi care da, uneori orbeşte. Însă cu trecerea timpului, pe măsură ce îi cunoşti, ajungi să le vezi şi părţile mai puţin bune şi nu atât de încântătoare. Iar asta, cu siguranţă îî face mai greu de iubit.
   Dar unde-i iubirea adevărată dacă iubeşti un om perfect? Nu e, aş spune. De asta, ce bine-i că nu există oameni perfecţi. Există oameni frumoşi, unii mai uşor de iubit decât alţii. Dar nimeni nu-i foarte uşor de iubit. Dar şi asta e bine, cred, pentru că ar trebui să scoată ce-i mai bun din noi, în primul rând. Ştiu ce o să spuneţi unii, că vorbesc despre ceea ce nu există de fapt. Dar asta cred şi după asta încerc să trăiesc, cu gândul că iubind, trebuie să devenim mai buni.
    De asta mă şi rog să mă ajute Domnul să nu fiu niciodată superficială, să nu mă poticnesc în defectele nimănui, pentru că şi eu le am pe ale mele din plin şi totuşi, El alege să mă iubească.
    Doar despre asta-i vorba azi şi mie îmi spun în primul rând: învaţă să iubeşti, fără a fi orbită. Învaţă să vezi cum e totul de fapt, iar apoi iubeşte, dacă asta alegi. Iubirea aceea o să îî transforme pe ceilalţi în cei mai frumoşi dintre pământeni. Asta e puterea ei, putere care transformă de veacuri, care a transformat păcătoşi în aleşi ai Cerului, oameni răi în oameni buni, oameni mai puţin frumoşi [la suflet], în cei mai frumoşi de pe faţa pământului.

,,dar în cele cereşti, eşti atât cât iubeşti.''

totul spre bine

2010-09-11T21:03:00.000+03:00

Îmi tot spun că e aşa cum e scris, şi toate lucrurile lucrează spre binele nostru. Chiar când aparent binele acela pare să fie undeva departe de noi. Chiar şi când totul pare să meargă invers decât ar trebui. Cine-a spus că uneori nu avem nevoie în viaţă şi de puţin invers?
Nu ştiu uneori unde-i binele în tot. Probabil însă nici nu trebuie să ştiu. Dar cu siguranţă trebuie să învăţ să cred că binele-i acolo.
Mai multă fericire să-mi aducă trăitul prin credinţă, asta trebuie să-nvăţ.

de la mami adunate ~1

2010-09-05T19:57:00.001+03:00

cine nu vrea să o ia pe drumul bun, să o ia pe unde-a vrea.

2010-09-01T12:09:00.001+03:00

hai să ne cunoaştem din nou.

Cu fericirea în suflet. Cu sufletul în fericire.

2010-08-23T19:31:00.001+03:00

Îmi las sufletul să stea tolănit în fericire, cu burta lui de suflet la soare, aşa cum mi-am lăsat trupul în iarbă.
Îmi las sufletul să ia fericirea între degete, să o miroase şi să o pupe, aşa cum am luat în degete iarba şi am mirosit-o până în adâncuri. [e unul din mirosurile mele preferate, dar asta ştii deja, nu?]
Îmi las sufletul să se lase răsfăţat şi iubit de fericire [pentru că şi fericirea are felul ei aparte de a ne iubi sufletele, nu-i aşa?], exact cum m-am lăsat eu iubită şi răsfăţată de soare vineri după-masa.
Cum i-am zâmbit soarelui atunci, aşa cu drag, să înveţi, suflete al meu, să zâmbeşti fericirii!

Cu fericirea în suflet, aşa sunt acum.
Cu sufletul în fericire, vreau să fiu mereu.

2010-08-20T10:12:00.002+03:00

vreau să fiu.

şi-abia acum îmi dau seama că deseori, lucruri simple se spun în multe cuvinte.
dar în cât de puţine cuvinte se spun lucruri grele şi complicate.

încerc să fiu.

concluzia

2010-08-18T15:01:00.000+03:00

de fapt, nu-i nici o concluzie noua.
e aceeasi.
una-i sa pari, alta-i sa fii.
simplu ca buna-ziua.
trist ca... un singur fulg in tot aerul inghetat.
ca dimineata asta de trist.

visez

2010-08-11T17:03:00.000+03:00

la un weekend senin, departe de oraş, de oameni, de zgomot şi aer greu de respirat.
prefer să le înlocuiesc cu o pătură întinsă pe iarbă, un coş cu fructe, ochi închişi şi inimă uşoară şi cel mai frumos apus. stele multe şi să le tot numărăm, fără să fie nevoie să te gândeşti să decupezi plafonul maşinii ca să pot vedea eu cerul.
şi desigur, ciocolată caldă pentru răsărit.

linişte

2010-08-02T14:47:00.001+03:00

fii liniştită, inima mea.
pentru că, aşa cum e scris, îndoiala inimii aduce frică, şi frica nu-i bună defel într-un suflet.
pentru că uneori bucuria poate fi tulburată, dar acum şi aici, nimeni şi nimic nu poate să întunece seninul.
pentru seninul care îţi aduce atât de multă pace, pentru seninul care te încântă şi te copleşeşte şi te fericeşte, fii liniştită, inima mea.

aşa e mama.

2010-07-26T16:50:00.000+03:00

am tot vrut să scriu cât sunt de dezamăgită de sistemul medical şi cât sunt de tristă că mama a fost operată. şi au fost zile cu stres şi lacrimi şi atât de multe îngrijorări că simţeam că nu mai pot. şi am zis cuiva că în faţa ei sunt mereu cu zâmbetul pe buze, şi când au dus-o la operaţie i-am zâmbit şi când a ieşit de acolo şi şi-a revenit din anestezie i-am zâmbit, dar ce bine că spitalele au holuri lungi şi există 'acasă' şi acolo poţi să plângi în voie.
şi în mijlocul la atâtea frământări, tot ea m-a făcut să izbucnesc în râs şi apoi în lacrimi, pentru că e atâta de minunată.
deşi a scăpat ca prin minune şi ştie asta, şi deşi de miercuri nu a mâncat nimic, ci a băut doar apă şi a primit perfuzii din plin şi deşi abia au operat-o sâmbătă, când am sunat-o acum, îmi spune cât se poate de serioasă, pe un ton grav:
,,şi totuşi Diana, cred că îl întreb pe domnul doctor dacă mă lasă să mănânc puţină îngheţată.''
aşa e mama.
e cea mai dragă şi e a mea.

proiectăm visuri

2010-07-25T11:30:00.002+03:00

pe lângă toate celelalte pe care mi le dau seama în dimineţi senine sau ploioase, în dimineaţa asta mi-am dat seama că sunt proiectant. era de altfel destul de simplu şi uşor de dedus, doar că nu ştiam ce denumire să-i dau. dar când visul e proiectul de viitor al realităţii, cum altfel să se numească acela care visează tot felul, decât proiectant.visător sau proiectant de visuri?
[proiectăm visuri pentru o realitate ca-n...vise? oferim şi flori]
[esti naivă, o să-mi spui şi o să mă mustri cu o privire gravă. nu-i nimic, întodeauna pot să răspund privirii tale grave şi serioase cu un zâmbet.]

vara asta.

2010-07-20T13:41:00.001+03:00

noua mea pasiune [zilnic descopăr lucruri minunate care-mi devin în cele din urmă pasiuni] e să privesc întinderile nesfârşite de floarea-soarelui. mi-aduce aşa linişte şi bucurie, încât aproape mă pot imagina întinsă în mijlocul lor, la poveşti. cine ştie ce poveşti ascund florile care urmăresc mereu şi mereu soarele.
şi dacă tot veni vorba, cum colorează frumos şi înseninează privirea un câmp plin cu floarea-soarelui în mijlocul la atâta verde, aşa mi-eşti tu, cel drag al inimii mele, în suflet.
vara asta.
vara asta mi-eşti floarea mea de floarea-soarelui.
n-ai fi zis că ai să ajungi să-mi fii chiar floare, aşa-i?

ce bine că nu-s din sticlă

2010-07-19T09:53:00.001+03:00

sau păpuşă de porţelan. [deşi îmi plac mult, îmi place să le văd, dar n-aş vrea să fiu una.]
aşa oasele nu mi se sfărâmă la cea mai mică lovitură a vieţii, nici sufletul nu mi se face ţăndări, întristările par să aducă atingere la întregul inimii mele, dar nu e aşa, pentru că întreagă am rămas, indiferent de ceea ce a fost şi întreagă voi rămâne, indiferent de ceea ce va veni.
şi mult mai bine de atât e că pot să te cuprind cu braţele şi pot să mă las îmbrăţişată în acea îmbrăţişare puternică, dar nedureroasă, fără să-mi fie teamă că mă voi frânge.
cu bucurie, îmi las braţele să te cuprindă.
cu emoţie, îţi las braţele să mă cuprindă.

live like you're dying

2010-07-18T12:43:00.000+03:00

So what am I gonna do with my time, oh...
I'll take every moment, ~~I know that I own them~~ [I own nothing, actually]
It's all up to you to do whatever you choose
Live like you're dying and never stop trying
It's all you can do
Use what's been given to you

what am I to you?

2010-07-16T11:33:00.000+03:00

tell me now, 'cause I need to know it.
there are so many things I could be, there are so many things I'd love to be and so many more I would never be.
so tell me now, what am I to you?

un alt fel de lut

2010-07-14T10:56:00.000+03:00

Nu am văzut niciodată un olar cum modelează lutul. Nu i-am văzut niciodată privirea şi nici mâinile. Nu am stat niciodată lângă un asemenea om să văd cât timp îi ia ca să modeleze sau cât de greu îi este să remodeleze.
Îmi închipui însă că modelează cu răbdare. Nu încruntat, ci privind cu blândeţe. Nu supărat că nu i-a ieşit din prima sau dezamăgit pentru că aparent lucrarea nu e atât de frumoasă, ci cu linişte în privire, ştiind că în final frumuseţea se va vedea.
Nu am văzut niciodată un asemenea om şi nu am văzut nici măcar lutul.
Dar văd zilnic un alt Olar şi văd zilnic un alt fel de lut. Cu lutul trăiesc zi de zi, pentru că lutul sunt eu. Olarul e El, Cel drag al sufletului meu. M-a făcut de la bun început în chip minunat, dar sunt un alt fel de lut, şi mereu va fi ceva de schimbat în mine. Cândva durea nespus, mai ales când schimbarea o dorea doar El iar eu, lut încăpăţânat, credeam că sunt bine oricum şi că nu e nevoie de schimbări. Şi pentru că uneori încăpăţânarea doare, modelarea în zilele acelea era nespus de dificilă.
Dar am Cel mai blând Olar din lume, şi sunt în mâinile Celui care ştie să schimbe în cel mai minunat mod cu putinţă. Chiar şi când doare, atingerea Lui face să treacă totul.
În cele din urmă am învăţat că sub privirile Celui care vede un sărman lut ca fiind o comoară nepreţuită, schimbarea e de dorit, indiferent de suferinţă.
Acum ştiu că sunt un lut care mereu şi mereu va trebui să aibă parte de schimbare. Sunt un lut care va trebui modelat şi schimbat pentru gloria Celui care schimbă cu dragoste şi blândeţe în fiecare zi.
E o schimbare ce trebuie făcută mereu şi mereu, nu pentru a fi un simplu lut aici jos pe pământ, ci pentru a fi un vas de preţ în veşnicii.

devin tot mai neserioasă

2010-07-09T11:08:00.000+03:00

se pare.
când unii oamenii sunt nervoşi şi strigă la mine şi mă ameninţă, numai pentru că răutatea îi încântă, stau şi zâmbesc şi-mi imaginez că-i dau pe mute.
pe măsură ce zâmbetul meu e mai mare, spre disperarea lor, desigur, ei nu se mai aud deloc.
sau îmi imaginez că au vocile alea piţigăiate din desene şi atunci devin chiar amuzanţi.
se pare că în final, în loc să-mi bat capul cu cine nu merită, am găsit o cale să mă amuz.
devin, cu adevărat, din ce în ce mai neserioasă.

uneori şi alteori

2010-07-05T11:53:00.001+03:00

Uneori încep să port discuţii eu cu mine şi în mine şi parcă mă împart în trei. Pe de o parte sunt eu, care îmi doresc şi visez o grămadă şi-mi doresc lucruri aparent exagerate sau aproape imposibile. Pe de altă parte sunt eu, cea raţională şi-ncep să-mi argumentez că un lucru sau altul nu se poate, că nu-l merit sau că nu are cum să fie, că vreau prea multe şi nu-i normal să vreau stelele de pe cer [sau un muritor să lupte]. Iar apoi sunt eu, care mereu cred în imposibilul posibil, cred în minuni şi că lucruri extraordinare se pot întâmpla oamenilor simpli, că pot şi trebuie să visez şi să sper că totu-i cu putinţă.
Uneori câştigă partea mea raţională, şi renunţ şi apoi văd că am făcut bine că am renunţat. Nu mă cuprinde tristeţea atunci, ci am doar o stare de aşa si-aşa.
Alteori însă, aleg să cred şi chiar se întâmplă ceea ce am visat.
Şi atunci ţin fericirea-n suflet, cum ţin o carte-n mâini, cu mult drag şi cu multă uimire.
De două zile încoace e alteori.
Astăzi e alteori şi ah, ce bine-i să pot răsfoi în mine fericirea!

din minune în minune

2010-06-30T16:00:00.000+03:00

Cred acum că nu doar încercările, ci şi harul şi binecuvântările vor să ne înveţe ceva. Nu ştiu cum să o spun în clipa asta ca să fie pe măsura a ce simt, dar mă întristez nespus când văd oameni care trăiesc ca şi cum tot ce au li se cuvine de fapt. Iar când mă văd pe mine că tind să iau ca normalitate minunile şi harul, mă scutur bine ca să-mi revin.
Şi-mi zic: nu e normal că poţi să te bucuri de răsărit sau de apus! Nu, Diana, nu e normal să poţi să vezi chipul mamei şi să o vezi cu cât drag te priveşte când ajungi acasă de la lucru, nu-i normal nici să poţi coborî scările sărind, sau că poţi să alergi desculţă. Nu-i normal nici că poţi auzi muzica, muzica de oriunde ar veni ea, în felurile minunate în care există.
Normal şi potrivit lumii în care trăim ar fi să ai după cum meriţi, dar ce bine că Domnul nu e un Dumnezeu al normalităţii, ci al extraordinarului. Nimic din ce am nu am pentru că merit, şi Îi mulţumesc pentru că nu-mi face după cum merit, şi nu face nici lumii acesteia. Încă.
E har tot ce am, e har nespus şi de asta mă rog să învăţ să trăiesc mulţumită şi mulţumitoare, pentru că îmi tot dă, şi-mi dă cu drag.
Şi ce altă dovadă de iubire aş mai putea să îndrăznesc să-I cer când El, dragul inimii mele, mă copleşeşte iubindu-mă nespus, zi de zi?
Datorită Lui, nu-mi trăiesc viaţa nici măcar pentru o secundă în normalitate sau banalitate, ci din minune în minune.
Sunt, cu adevărat, cea binecuvântată şi iubită peste măsură.

gânduri [3]

2010-06-28T13:11:00.000+03:00

Ce frumos e cerul!
M-am întrebat vineri seara şi mă întreb adeseori, cu nespus de mult drag: oare a pus în noi gândul veşniciei pentru ca atunci când privim la cer, să ni se facă şi mai mult dor de Acasă?

nu uitarea, ci reinventarea

2010-06-26T12:08:00.000+03:00

Ce uşor ar fi ca atunci când doare, sau atunci când ţi se întoarce viaţa cu susul în jos, să poţi pleca. Sa laşi oameni şi locurile şi să mergi departe, la alţi oameni şi în alte locuri. Sau aproape, dar să fie tot departe.
Dar nimeni nu a spus că trebuie să fie uşor sau că va fi uşor. Nici nu are cum să fie. Când totul se întoarce pe dos, lupta e în primul rând în tine şi cu tine. Şi lupta nu-i uşoară. Doare fiecare lovitură. Doare de fiecare dată când îţi aminteşti. Doare de fiecare dată când vezi. O scară, o bancă, o alee, o floare, un parc, o mână, un bloc, o parcare, un drum.
Şi ce faci când doare? Ce faci când nu există opţiunea: ,,uitarea pentru o lună, vă rog!" [,,nu avem, ne pare rău"]. Sau uitarea zilei cutare, sau a unei dimineţi, sau a unei seri, sau a unui an? Mergi mai departe, cred că e răspunsul. De data aceasta însă, cu ochii fizici deschişi şi cu ochii sufleteşti, ai amintirii, închişi. Mergi văzându-le pe toate exact ceea ce sunt, nu ceea ce au fost.
Aşa că banca aceea din parcul acela nu îţi aminteşte de ceva, pentru că e o simplă bancă într-un simplu parc. Aleea e doar alee, privirea e doar privire, omul nu mai e cel mai iubit dintre pământeni, ci un pământean între alte zecii de mii.
Şi tot aşa, îi laşi pe toţi să fie ce-au fost, recreezi o lume de amintiri şi o laşi să fie ceea ce e de fapt: o simplă lume şi nimic mai mult.
Soluţia fiind, aşadar, când trebuie să fii bine, nu uitarea, ci reinventarea.

en garde!

2010-06-24T09:47:00.000+03:00

simplul gând că aş putea ajunge, în cele din urmă, să scriu o povestire sau de ce nu, un roman, mă lasă pradă emoţiei şi încep să mă fâstâcesc, ca şi cum ar trebui să vorbesc în faţa a mii de oameni. deşi, paradoxal, dacă scriu, asta şi fac.
am scris primele rânduri deja şi am scris şi primul dialog.
am inventat-o şi pe ea, dar parca mă scriu pe mine şi încă nu ştiu dacă e un lucru bun.
dar în cele din urmă, vom vedea.
şi iată-mă cum mă apuc să fac lucruri de care nu mă simt tocmai capabilă, tocmai ca să-mi dovedesc mie că de fapt sunt.
adevărul e că în ultimele zile m-am trezit cu o dispoziţie de: en garde!

hai să pictăm flori galbene pe sticle uriaşe

2010-06-23T10:29:00.000+03:00

Geneve, baby!
Pentru că visele se împlinesc şi nu se putea să mă îndrăgostesc atât de mult de Geneva anul trecut şi să nu mă întorc acolo, iată că se pare că anul acesta, sărbătorile de iarnă o să îmi fie pline de bucurie, acolo! Abia aştept să mă întorc pe străzi înguste şi între oameni necunoscuţi, să fiu departe de aici şi să nu-mi fie dor decât de puţini şi de puţine lucruri.
Şi dacă visele se împlinesc, mă întreb acum, oare voi ajunge şi să pictez împreună cu Dreamer flori galbene pe sticle uriaşe? Dar oameni care dansează plutind parcă şi încep să le crească aripi din umeri am să văd?
Până la urmă, nimic nu-i prea greu, aşa că hai să pictăm flori galbene pe sticlă şi hai să nu uităm că aripile sunt în noi, ascunse-n umbra noastră! Hai să fim fericiţi şi să zâmbim cu drag, hai să credem în minuni şi mai ales în poveste.
Şi mai bine de atât, hai să trăim viaţa pe care o tot visăm!

rugăciune

2010-06-21T11:07:00.000+03:00

Nu sunt mereu senină, pentru că în mine îşi duc traiul umbre şi lumini deopotrivă. În zilele umbroase, mă simt întunecată şi asta mă întristează, pentru că niciodată nu mi-a plăcut întunecimea şi cu atât mai puţin întunecimea din mine.
Dar tristeţea nu-şi are rostul, aşa că decât să mă întristez din cauza umbrelor, mai bine mă bucur, pentru că ştiu că lumina e-n apropierea lor. Lumina e aici, în mine şi cumva îmi inundă sufletul şi trăirea când mă aştept mai puţin.

Lasă, Te rog, lumina şi seninul Tău, pe umbra sufletului meu.

9,90 baby!

2010-06-17T12:08:00.000+03:00

al 115-lea post e scris cu fericire!
ha!
9,90 şi un cer senin, cel mai senin şi atâta bucurie cât să vă molipsesc pe toţi :)
te rog din nou, lasă-te copleşit de bucurie!

p.s.: tu, cel drag al inimii mele. dacă simţi o bucurie ciudată care te-a cuprins de aseară, să ştii, e de la mine!

aşa că te aştept

2010-06-14T22:19:00.000+03:00

sufletul îmi spune din partea ta, îmi spune să te aştept.
aşa că te aştept şi las zile şi anotimpuri să treacă.
aşa că te aştept, în timp ce norii cu furtună pleacă şi lasă loc seninului.
aşa că te aştept cât timpul încă există.
aşa că te aştept cu ochii râzând şi plângând.
aşa că te aştept în vreme ce descopăr că-mi plac şi zilele cu furtună, pentru că încep să învăţ să-mi potrivesc paşii prin bălţile cu ploaie.
aşa te aştept şi-mi las ochii să te privească şi îmi las braţele gândului să te cuprindă, oriunde ai fi.
da, cu sufletul te privesc şi cu gândul te cuprind.
şi aşa te aştept

nu ştiu altfel

2010-06-14T13:02:00.002+03:00

un copac-povestitor, cu poveşti scrise pe trunchiul lui, care se nasc la rădăcină şi prind viaţă pe măsură ce el creşte. frunze.cântătoare, aşa cum e-n filme melodia din fundal, dar care cântă melodii ştiute doar de ele şi nemaiauzite în alte părţi. şi cum e povestea copacului aşa e şi cântecul frunzelor.
asta vreau să-mi imaginez şi să visez astăzi.
de ce? pentru că nu ştiu să fiu altfel, decât visând.

despre fericire

2010-06-09T22:07:00.001+03:00

Şi mă gândeam acum că e aşa, ciudat, să-i spun ,,fericire'' când îmi vine să-i spun ,,senin''. Sau ,,mama''. Sau ,,Cer''. Sau ,,mi-e dor''. Sau ,,[te] iubesc''.
E mereu altfel, dar e mereu aceeaşi.
O găsesc mereu în tăcere, niciodată-n zgomot. O găsesc mereu în Tine, niciodată-n ei. O găsesc mereu când îmi las privirile să meargă-n sus, spre Cer, niciodată când le las în pământ.
Şi e minunat să ştiu că toţi o avem, în diferite forme. Pentru că ai să-ntrebi ce-i fericire pentru un copil şi-o să-ţi spună că-i mămăruţa. O să-ntrebi apoi un îndrăgostit ce-i fericirea, şi-o să-ţi spună ,,când mă priveşte şi ştiu.'' Apoi o să-ntrebi o mamă ce-i fericirea şi-o să-ţi spună: ,,să pot să le spun poveşti şi ei să adoarmă aşa, la mine-n braţe.'' Şi-o să fie un nene în vârstă, care stă la mormântul dragii lui şi-o să-l întrebi care-i e fericirea şi-o să-ţi spună zâmbind: ,,că mi-a fost dată o vreme aici, ea, cea dragă a inimii mele.''
Cu toţii o avem, cu toţii o trăim. Fie că pentru unii e de-un fel, sau pentru alţii e de alt fel, fie că-i dăm nume sau nici nu ne mai gândim la asta, fie că ne prefacem că nu e-n noi sau că mergem pe străzi zâmbind la toată lumea, ea e-n noi.
Şi-am să-ţi spun că fericirea mi-e în tot ce mă înconjoară, e-n totul cu care m-ai înconjurat, de la fiecare răsărit la fiecare apus, de la fiecare copilaş la fiecare vârstnic, de la fiecare carte dintr-un colţ al raftului în celălalt, de la mine la Tine.
Fericirea mea e-n Tine, pe deplin.
Şi-ai să-mi rămâi fericire, până la capăt.

a se lua aminte!

2010-06-08T16:00:00.006+03:00

există minuni? desigur că da!
,,El face lucruri mari şi nepătrunse, minuni fără număr.''

ei, minunaţii dintr-o duminică dimineaţa

2010-06-07T11:39:00.001+03:00

E duminică dimineaţa şi e plin de oameni. Mii de oameni, aş zice. Doamne foarte aranjate, domni la costum şi la cravată, copii de 12-14 ani care încearcă să pară mult mai mari, dar nu le stă bine. Niciodată nu am înţeles de ce efortul acesta, să pari altceva decât ceea ce eşti de fapt. Copiilor le stă bine să fie copii, iar celor care nu mai sunt copii din cauza vârstei şi a anilor, le stă bine să fie...copii.vârstnici, cu sufletul. E mare mulţimea şi sunt multe privirile care iscodesc, care analizează până la cel mai mic detaliu. Îmi place şi mie să privesc, să privesc oamenii, de aş putea preţ de câteva secunde să văd în ei, dincolo de ei, şi ştiu că nu pot, dar măcar încerc.
Se deschide uşa şi intră pe ea un nene şi o tanti. El, adus de spate, de parcă greutatea întregii lumi ar fi pe umerii lui. Şi e de fapt, greutatea întregii vieţi pe care a trăit-o şi poate părţi din vieţile celor care au trăit prin viaţa lui. Ea vine în urma lui, îi dă mâna şi-l ajută. Şi aşa, împreună, răzbesc până în faţă. Răzbesc până în faţă după un drum lung, pentru că drumul pare mai lung când îl parcurgi cu greu. Locurile sunt libere, dar nu se grăbeşte să se aşeze ci aşa, adus de spate, cu dureri în el şi toate cele, rămâne în picioare ca să înalţe o rugăciune.
S-a lăsat tăcerea în mine privindu-l şi privind-o. S-a lăsat o asemenea tăcere, încât m-am cutremurat şi am plâns. În mine mai mult decât lacrimile care s-au văzut. M-am întrebat ce s-a rugat. Sunt sigură că a mulţumit. Sunt sigură că nu s-a plâns şi nici nu a reproşat, în tăcere, că îi e prea greu. Ştiu asta, pentru că a zâmbit când a deschis ochii. Asta m-a făcut să plâng şi mai tare.
Aş fi vrut, în clipa aceea, să cobor toate scările până la ei, să străbat într-o secundă toată distanţa care era între noi şi să îi îmbrăţişez. Să le spun că sunt minunaţi, mai minunaţi decât cei cu privire semeţe. Sunt minunaţi în simplitatea lor, sunt minunaţi în efortul lor, care-i efort doar pentru noi, ochii care îi privim. Sunt minunaţi pentru că nu se lasă, ci pentru că răzbesc drumuri, nu doar cel de la intrare până în faţă, ci drumul în viaţă pe care l-au parcurs împreună.
Mi i-am imaginat pentru o clipă în Cer, după ce au parcurs şi drumul acela împreună. Nu repezindu-se la ce-i acolo, ci rugându-se mai înainte de orice.
Abia aştept să-i întâlnesc în Cer.
Pe ei, cei minunaţi dintr-o duminică dimineaţa.

hey Jude

2010-06-05T09:37:00.001+03:00

,,hey Jude, don't make it bad
take a sad song and make it better.
[...]
and anytime you feel the pain, hey Jude, refrain
don't carry the world upon your shoulders,
for well you know that it's a fool who plays it cool
by making his world a little colder."

poveste şi senin

2010-06-03T11:06:00.002+03:00

ţi-am spus că mă uimeşte seninul? desigur că ţi-am spus, dar cât de mult mă uimeşte şi în ce măsură mă fericeşte nu ştii.
ieri mi-am imaginat cum ar fi ca din norii albi şi pufoşi să atârne înspre pământ un leagăn şi un altul şi tot aşa. câţi nori atâtea leagăne fermecate. şi norii să poarte copii şi norii să ne poarte pe noi, peste mări şi creste de munţi, acolo unde ştim că sufletele ni s-ar înălţa şi mai mult.
şi eu ţi-aş zîmbi, iar tu mi-ai spune poveşti şi ne-am spune poveştile care se nasc în noi cu fiecare clipă care trece, cu fiecare rază care ne mângâie. am spune poveşti copiilor şi apelor şi celor care sunt cu noi mereu.
de altfel, o poveste am început deja să-ţi spun.

drumul către tine

2010-06-02T11:30:00.001+03:00

E ceva ce ştiu mai sigur cu fiecare zi care trece. Ceea ce scriu si rugăciunile sunt drumul către tine.

                 ,,Vin să-ţi arăt ce ţi-am scris. Degetele noastre învaţă să cânte. Te iubesc!''

şi totuşi, n-aş fi bănuit niciodată că o să-i ştiu începutul şi sfârşitul înainte să fie scrisă pe deplin.
dar scriind te aştept.

                ,,pentru preaiubitul inimii mele.
                         [o să] te iubesc''

cine-a zis

2010-06-01T12:23:00.001+03:00

că eşti copil numai până la o anumită vîrstă s-a înşelat amarnic. Aşa că LA MULŢI ANI dragii mei cu suflet de copil, care încă vă miraţi cu bucurie de te miri ce şi credeţi în minuni şi-n poveste şi credeţi că norii sunt pufoşi şi că îngerii sunt cu noi. Să rămâneţi mereu aşa!
Copila de aici azi e în livada ei cu meri veşnic înfloriţi, în rochia albă cu umeri goi, pe leagănul ce o tot înalţă, unde-i soare şi razele o răsfaţă, trase aproape de chipul ei ca nişte funii fermecate şi mângâietoare
:)

nu-i nimic

2010-05-31T09:58:00.001+03:00

Nu-mi explic seninul care îmi invadează fiinţa după nopţi ciudate. De fapt au fost zile ciudate, în care am stat şi m-am uitat la mine, înlăuntrul meu, cum vine o mînă şi dă cu ceainicele pe jos şi ele se fac ţăndări. Dar nu-i nimic, mi-am zis, războaie se poartă mereu în mine, ţăndări găsim poate la fiecare pas, dar fie, nimeni nu ştie, pentru că oamenii nici nu mai ştiu să te privească, sau cel puţin oamenii nu mai ştiu să privească ochii. În ochi se vede furtuna sau calmul, tristeţea sau uneori bucuria care mă face să vreau să merg tot ţopăind. Dar nu-i nimic, nici nu vreau să ştie toţi să mă privească, nici nu vreau să fiu privită de toţi.
Mi-a plăcut să stau sâmbătă pe fotoliu în librărie şi să citesc. 50 de pagini am citit, în timp ce doamna cu păr scurt şi blond se învârtea neliniştită în jurul meu şi un copilaş striga că ieşirea e prin mijlocul raftului cu cărţi de copii, nu pe unde-i uşa. Da dragul meu micuţ al cărui nume nu-l cunosc, dar nu-i nimic, poţi să ai orice nume, pentru că deja ştii ceva ce nu ştii că ştii.
Seninul mă invadează uneori aşa, pe neaşteptate, când deşi logica îmi spune că trebuie să plâng, seninul îmi spune prin inimă să zâmbesc. Ce logică e aceea care te îndeamnă să plângi?
Dar nu-i nimic, pentru că bine putem să ştim doar cu inima.

maybe

2010-05-29T12:03:00.003+03:00

2010-05-29T11:10:00.001+03:00

sunetul paşilor care pleacă e ceea ce o să mă întristeze mereu. fie că plec eu, sau pleci tu, sau plecăm noi departe de noi, de ceea ce avem sau de ceea ce am fi putut să avem. fie că plecăm din teamă sau nesiguranţă sau neclaritate, când bucuria inimii ne sperie într-atât încât ajungem să o facem să nu existe sau nici măcar nu o lăsăm să se nască.

iubesc

2010-05-23T20:18:00.002+03:00

E ceva ce mă însufleţeşte şi îmi face inima să tresalte efectiv de bucurie. E ceva ce mă face să mă înfior şi această înfiorare e tot mai dragă inimii mele, pe zi ce trece. E ceva ce mă face să privesc la ceruri şi la pământ, la toată creaţia şi să mă simt atât de săracă, pentru că nu ştiu ce aş putea să spun ca să laud măreţia Lui. E ceva ce mă face să izbucnesc în plâns, pentru că da, sunt cea binecuvântată peste măsură şi nu merit asta şi totuşi, El continuă să mă binecuvinteze mereu.
Sunt cea păcătoasă, sunt cea care nu merită îndurarea, dar El continuă să îmi tot dea, ca un izvor care se revarsă la nesfârşit în viaţa mea. El e Izvorul drag al sufletului meu, sursa mea de inspiraţie şi de bucurie. El e Cel care-mi dă atâta pace şi mă poartă mereu şi mereu. El e Cel care mă adăposteşte şi mi-e sprijin. El mi-e ţinta spre care alerg şi când simt că alergarea e obositoare, El e aici să îmi amintească faptul că răsplata e pentru cei care aleargă până la capăt, privind neîncetat spre Ceruri.
El mi-e Părinte şi Prieten. De El e sufletul meu îndrăgostit şi după prezenţa Lui tânjesc mai mult decât orice. Mi-e drag, mi-e atât de drag şi cât mi-e dat să fiu aici, o să alerg neîncetat spre El, cu bucurie şi teamă sfântă.
Iubesc pe Domnul şi astăzi vă spun să Il iubiţi şi voi. Şi vă rog, lăsaţi-vă iubiţi de El!
Preaiubitul meu e Unul fără seamăn pe pământ!
Aştept, Doamne, ziua în care voi fi în Ceruri, Sus cu Tine!
Te iubesc!

mai presus de orice

2010-05-20T16:38:00.001+03:00

După cum spuneam penultima dată când am scris, să fii om bun înseamnă ceva. Să fii de încredere. Să fii de cuvânt. Să fii blând şi smerit cu inima. Să ştii să trăieşti o viaţă măreaţă, dar în smerenie [expresia asta o veţi mai citi-o de multe ori pe aici]. Să iubeşti şi să crezi. Să iubeşti într-atât încât să nu ştii să trăieşti altfel decât iubind. Să crezi într-atât încât să ştii că imposibilul chiar e adeseori posibil. Să lupţi când alţii spun că nu e nimic pentru care să lupţi.
Insist şi revin mereu asupra luptei, a credinţei şi dragostei, asupra smereniei şi bunătăţii. Probabil voi face asta până voi muri.
Mă întorc mereu la ele pentru că sunt acel ceva preţios care ne defineşte ca oameni. Poţi să ai oricât, dacă esenţialul lipseşte. Iar acestea sunt esenţialele vieţii noastre. Să le ai în viaţa ta nu pentru ceea ce ar putea să spună oamenii, ci pentru ceea ce spune Cerul.
Contează să fii bun, pentru că răutatea gratuită nu duce oricum la nimic. Contează să lupţi, pentru că dacă tu nu lupţi, cine va face asta pentru tine? Contează să ştii să trăieşti în smerenie, pentru că doar aşa sufletul ni se va înălţa.
Contează să crezi, pentru că numai crezând poţi să vezi minunile din jurul tău cum se petrec aşa, fără număr. Nu-i om în viaţa căruia să nu fie minuni. Dar numai unii le văd. Aceasta e una din diferenţele pe care credinţa le face.
Şi mai presus de orice, să iubeşti. Când iubim, toate celelalte vin de la sine. Când iubim, inimi se oglindesc. Când iubim, El se oglindeşte în noi.

,,dar în cele cereşti eşti atât cât iubeşti.''

în livada mea cu meri veşnic înfloriţi

2010-05-18T11:21:00.001+03:00

foto: Paul Bolduţ

Mă apucă inspiraţia în cele mai ciudate momente. Mă bucuram pentru că pot să citesc oriunde, fie că sunt pe tramvai, autobus sau maşină, dar azi m-am întristat pentru că degeaba pot citi, când mai mare e nevoia să scriu. Şi categoric nu pot face asta într-un autobus zgâlţâitor, care ne scutură bine.
Sunt oameni trişti pe aici, sau somnoroşi sau pur şi simplu plictisiţi, care se uită pe geam, la ploaie sau dincolo de ea. Mai sunt şi femeile cu fuste şi baticuri colorate, care dorm. Mă întreb ce visează. Sau măcar visează ceva?
Azi dimineaţă, în timp ce număram picăturile de ploaie care cădeau pe umărul meu din acoperişul autobusului, am înţeles de ce scriu. De fapt, scrisul e ceva'ul meu. E ceea ce mă motivează, e ceea ce mă inspiră la mai mult şi mă face să mă redescopăr mereu şi mereu. E ceva'ul meu şi nimicul altora. E nimicul celor care spun că scriu prostii şi aiureli şi că asta nu se cuvine pentru o fată de 23 de ani care are acum o slujbă şi pare că şi-a început cât de cât viaţa. Însă ei nu ştiu că viaţa mea nu a început când am terminat facultatea sau am început să lucrez, ci a început de când am început să văd cu adevărat şi să înţeleg. De atunci şi scriu.
Scriu pentru că aşa ştiu să trăiesc. Scriu tot timpul, chiar şi când nu am hârtie şi pix, sau am şi nu le pot folosi.
În mine scriu mereu. Da, scriu în mine, în locul necunoscut de nimeni, unde cuvintele se adună şi înfloresc. Acolo e livada mea cu meri înfloriţi, mereu înfloriţi. Acolo sunt eu, în acea rochie albă, cu umerii goi, cu dragii mei cai sălbatici prin preajmă, şi cu licurii ameţiţi zburând peste tot.
În livada mea cu meri veşnic înfloriţi, înfloresc la nesfârşit flori de cuvinte, cu petale din litere, care adunate fac cele mai fermecătoare buchete. Ramuri pline, care nu se apleacă sub greutate, ci sunt uşoare şi se înalţă tot mai mult înspre Cer.

umple-mi inima cu senin

2010-05-17T14:17:00.001+03:00

Pentru că în cele din urmă nu contează cât de mult ai, nu contează renumele, nici avuţia. Pentru că de fapt, în cele din urmă nu contează nimic din lucrurile materiale.
Pentru că în cele din urmă contează să fii fermecător, iar farmecul ţi-e numai pe măsura bunătăţii.
Asta am învăţat, asta ştiu, şi asta încerc să trăiesc: farmecul să-mi fie bunătatea, cantitatea de Cer din inimă să-mi fie măsura dragostei, credinţa să mă poarte şi bucuria să fie ritmul pe care fac fiecare pas.
Umple-mi, Doamne, inima de Cer, umple-mi-o cu senin.

sus la luptă, dragii mei!

2010-05-10T17:55:00.001+03:00

Niciodată nu trebuie să spui: ,,am luptat îndeajuns, de acum mă pot opri.'' Mereu va fi de luptat, mereu va fi de înaintat. Prefer lupta, cu toate loviturile şi cu tot efortul pe care îl presupune, decât confortul de a sta deoparte. De ce? E simplu. Pentru că statul deoparte nu aduce nimic, dar să lupţi până la capăt, da. Chiar dacă lupta pare să fie pierdută [ia aminte, am spus ,,pare''], nu te descuraja! Simplul fapt că ai ajuns până la capăt e o biruinţă.
Biruinţă e şi să lupţi până la capăt, nu doar să-l învingi pe duşman. De fapt, ajuns la capăt ai poate cea mai măreaţă victorie, pentru că te-ai învins în primul rând pe tine, pe omul firesc din tine, cel care în mod normal alegi doar ceea ce e confortabil şi uşor de obţinut.
Acesta e motivul pentru care mă întorc mereu şi mereu la ceea ce a spus N. Steinhardt: ,,Mângâierea nu e să învingi, totul e să lupţi până la capăt. Asta-i singura noastră datorie sfântă: de ne este dat să cădem, să fie-n zori!''
Aşa că pentru cei trişti, dezorientaţi, aparent înfrânţi sau sătui de atâta luptă, vă scrie cea cu gânduri fluturalnice, binecuvântată peste măsură, la 8 dimineaţa, din autobusul care mă duce la lucru: inima sus! :)
Nimic nu-i pierdut, nimic nu-i sfârşit.
Sus la luptă, dragii mei!
Cu inima bucuroasă, cu credinţă în inimă, cu cântec pe buze, la luptă!

fericire

2010-05-03T23:22:00.001+03:00

şi mă mir că fericirea nu dă naştere la aripi. dar ce vorbesc? aripile sunt în noi, ascunse-n umbra noastră.
fericire.
fericire cu gust de senin.
senin cu gust de fericire.
fericire.
mă fericeşti.

dacă tot veni vorba

2010-04-27T23:04:00.002+03:00

şi hain m-a inspirat, promisul e promis, iar eu promit că nu mai ies din casă la plimbare fără să am hârtie şi pix la mine!
Sunt fericită pentru că după-masa asta a fost minunabil de minunată şi am hoinărit din nou pe străzi, prin parc şi pe mal. Pe măsură ce făceam paşi şi simţeam mirosul de primăvară si vedeam oamenii, simţeam cum se adună cuvintele în mintea mea şi ar fi ţâşnit din mine, dacă ar fi avut cum. Rânduri întregi le-aş fi scris pe hârtie, cu pixul negru [măcar el era în geantă], iar apoi când am văzut că nu găsesc hârtie nicăieri, am simţit cum ar fi vrut să mi se imprime pe piele. ,,Îi mângâie mâna cu drag şi o priveşte zâmbind'', ,,iubesc primăvara'', ,,nu mai mă satur să păşesc'', ,,Îţi mulţumesc pentru încă o primăvară în care pot simţi vântul cum mi se furişează prin păr'', ,,ah, ce frumos e malul'', ,,ador să stau pe podul ăsta şi să mă uit cum se reflectă totul în apă. aşa îmi doresc să te reflecţi Tu în mine'', ,,aş face o poză, să o vadă'' şi multe multe altele mi-ar fi acoperit pielea.
Doar pe buze ar fi fost scris: ,,sunt fericită''. Dar asta oricum stă scris pe buzele mele şi privirea mea spune asta.
Sunt fericită şi sufletul mi-e aşa, fluturatic şi liniştit.
Liniştea asta am visat-o şi fericirea asta vreau să o păstrez.
Eşti minunat!

e atât de primăvară

2010-04-25T23:42:00.003+03:00

şi sufletul meu se înalţă încet [dar sigur], cum se înalţă spre cer ramurile cu liliac mov. oricum, am grijă să rămân măcar cu vârful degetelor pe pământ :D
până una alta, meet me on the sunny road!

Dincolo de sticlă

2010-04-22T08:50:00.001+03:00

,,Simt că şi tăcerea acestei gări abia aşteaptă să-mi aşeze pe faţă o mască de sticlă. Vrea să-mi pecetluiască gura. Să încetez să vorbesc. Aş aparţine atunci gării. Mi-e frică de asta, de aceea vorbesc încontinuu. Dacă m-aş opri, mi-ar fi greu să mai mişc buzele. Ele ar deveni de sticlă. Şi m-aş teme să nu le sfărâm.'' [Octavian Paler - Viaţa pe un peron]

Cândva mă ridicam cu totul împotriva tăcerii. Cânva preferam orice, dar nu tăcere. Apoi am învăţat că uneori, în mijlocul tăcerii, poţi să auzi ceea ce nu ai mai auzit niciodată. Poţi să-ţi auzi sufletul, poţi să-L auzi pe El [în tăcere Îi auzim glasul cel mai desluşit.] Poţi să auzi păsările altfel şi să te întrebi ce sunt de fapt ciripelile lor. De când le-am privit invers, pe malul apei, mi-am dorit să ştiu ce spun de fapt. Cum cu simple ciripeli vorbesc de frumuseţi nemaivăzute de ochii noştri, sau cum Îl laudă pe Creator. Sau poate cum vorbesc despre noi, cei cu privirea goală care împânzim străzile, fără să ştim să ne oprim şi să ascultăm, în tăcere.
Uneori se aşează o mască de sticlă pe buzele mele şi tot din sticlă e şi mănuşa care-mi acoperă degetele. Şi atunci nu mai ştiu nici să vorbesc şi nici să scriu. Dar sticla poate să-mi acopere buze şi păr şi degete şi zâmbet, pentru că sufletu-mi ascultă şi priveşte şi primeşte. Un simplu cântec, un simplu zâmbet, o adiere de vânt sau o rază mai caldă de soare, şi sticla dispare. Nu se face ţăndări, ci dispare ca şi cum nici n-ar fi fost. Şi tot ce s-a adunat în suflet în timpul acela, ţâşneşte prin buze şi prin vârful degetelor.
Simt că tăcerea acestei lumi, în toată gălăgia ei, abia aşteaptă să ne înnebunească, până într-acolo încât să nu mai ştim ce să ascultăm. Oricum de auzit vom auzi mereu totul, important e să ştim ce să ascultăm.
Nu mi-e teamă de măştile de sticlă, pentru că mereu va fi o rază de soare care va face să revină totul în simţiri.

Te-aştept Isuse

2010-04-20T10:33:00.001+03:00

Nu ştiu dacă ţi s-a întâmplat vreodată să te opreşti brusc din ceea ce faci şi să te întrebi cum ar fi să vină în clipa aceea Isus. Nu ştiu dacă îţi doreşti să vină. Nu ştiu dacă Îl aştepţi cu bucurie sau cu teamă. De fapt, nici nu ştiu dacă măcar crezi că El va veni.
Văd lumea cum se agită, şi oamenii care în zilele lor bune nu se ostenesc măcar să se gândească la Dumnezeu, ajung să Îi implore ajutorul în zilele de necaz. Zile de necaz care sunt din ce în ce mai dese. Multe se întâmplă pe pământul acesta, multe se întâmplă cu lumea în care trăim.
Durerea e că L-am făcut să fie Dumnezeu de duminica sau mai bine, de sărbători şi în plus, unele zile sunt cu bonus, când ni se zguduie puţin lumea [la propriu şi la figurat].
Tristeţea e că nu mai Îl aşteptăm să vină, ci parcă Îl rugăm să mai aştepte. Deh, avem şi noi viaţa noastră şi am vrea să mai realizăm câte ceva.
Îmi vine să plâng. Îmi vine să plâng pentru că nu am ştiut cum să-L aştept. Îmi vine să plâng când mă gândesc la multele momente în care, dacă ar fi venit atunci, ar fi fost vai de mine.
Mi se întâmplă des să privesc la Cer şi să mă întreb cum ar fi să vii. Să te văd în toată măreţia Ta. Să îngenunchez şi să plâng.
Îmi doresc să vină ziua în care să Îţi pot spune faţă în faţă că Te iubesc şi că îmi pare rău.
Îmi doresc să vină ziua în care să Îţi cânt în Cer.
Te-aştept să vii, dragul meu Isus!

nu tristeţe, ci doar realitate.

2010-04-10T13:42:00.001+03:00

,,Să îi vezi pe oameni aşa cum sunt, nu cum ţi-ar place ţie să fie.'' Asta mi-ai spus astăzi, pentru că ai văzut tristeţe, dincolo de un zâmbet forţat. Nu am zâmbit niciodată ca să te mint, ci doar pentru că nu vreau să te doară şi pe tine.
Dar acesta e probabil unul dintre cele mai bune sfaturi pe care mi le-ai dat vreodată. Mi l-ai spus pentru că mă cunoşti şi ştii cum sunt.
Cândva credeam că aşa e frumos şi bine, să te uiţi numai la ce e frumos şi plăcut într-un om. Credeam că dacă îi vezi doar părţile bune, va fi cu adevărat bun pe deplin. Dar asta am dus-o probabil în extreme, cum fac deseori cu multe alte lucruri, şi unde nu era ceva, am început să cred de una singură că e. Răutatea gratuită am justificat-o, ironiile le-am luat drept glume, lipsa de interes am preferat să o iau drept aer misterios. Am preferat să machiez ceea ce era urât şi ţipător şi uite aşa, am creat în mintea mea uneori, oameni frumoşi care nu erau de fapt atât de frumoşi.
A se înţelege aici că nu mă refer la frumuseţea fizică. Nu mai ştiu sigur ce face un om frumos, dar cred că e o amestecătură de bunătate, iubire, bun-simţ, respect.
În fine.
Lecţia e că nu poţi face un om mai bun, mai frumos, mai devotat decât e el deja.
Lecţia e că e bine şi recomandat să-i vezi pe toţi de la bun început exact aşa cum sunt.

P.S.: Nu e un post scris sub influenţa tristeţii, ci sub influenţa realităţii.
Nu e vorba despre un anume om, ci despre oameni în general.

adevărul e că

2010-04-10T12:08:00.002+03:00

astăzi prefer vremea capricioasă, decât oamenii schimbători.

despre cruce [2]

2010-04-03T11:09:00.002+03:00

foto: Eduard Székesi

,,Nu cuiele şi piroanele, ci dragostea L-a ţinut pe Hristos ţintuit pe cruce.'' Sf. Clarisa

despre cruce [1]

2010-04-02T12:24:00.002+03:00

,,Prin păcatele noastre Îl răstignim pe Hristos, prin gândurile noastre necurate Îl batjocorim.
Cu fiecare faptă rea batem un cui în crucea Sa.
Imagine de groază.
[...] Dar mai de groază este a cuielor bătute odată cu fiecare păcat. Ce fac oamenii când, de pe crucea troiţei, crivăţul şi intemperiile au smuls trupul Domnului?Se uită, îşi văd de drum
       Iar la vremea de soroc
       Îl întind din nou pe cruce
       Şi-I bat cuiele la loc.''

N.Steinhardt - Jurnalul Fericirii

revino-mi

2010-03-30T23:02:00.000+03:00

parcă a amuţit acel ceva care mă îndemna să scriu şi deşi vreau şi încerc, nu ies rânduri care să aibă cât de cât un sens. s-a lăsat de tot tăcerea în oraşul sufletului meu [da, nu are rost să te miri, pentru că sufletul mi-e orice şi de toate, de la ceainărie la anotimp, la oraş sau parc, lumânare sau caiet cu foi rupte şi scrise cu pix negru şi lista poate continua.] în amuţenia asta nu pot dormi noaptea cu ceas care ticăie în cameră. tic-tac, tic-tac, prefer să tacă, pentru că altfel mă ţine trează şi e fapt dovedit, la mine număratul oilor chiar nu funcţionează.
şi undeva în tot acest ceva, mă trezesc parcă uneori buimacă şi mă întreb dacă oare chiar asta e lumea în care trebuie să trăim.
deşi ştiu prea bine că oamenii sunt răi, uneori mi-e imposibil să nu mă mir de răutatea gratuită a unora, care zici că trăiesc ca să fie răi şi batjocoritori. mă mir şi de ignoranţa altora sau de modul uşor în care mulţi tratează lucruri serioase. mă mir de multe şi nu e bine aşa, pentru că aş prefera să mă mir de cer sau de flori sau de nori sau de insecte.
am ajuns să mă mir de ceea ce ar trebui să mă lase indiferentă şi rece[asta zic şi cred acum].
revino-ţi, fată dragă!
da..revino-mi...

my hands are small, I know

2010-03-21T15:29:00.001+02:00

but they're not yours, they are my own. [aşa spune una dintre melodiile mele preferate].
Spuneam că indiferent de ceea ce spun unii, nu sunt prea mică pentru ceea ce visez.
Sunt din ce în ce mai puţini cei care privesc cu drag la oamenii care au visuri şi cred în ele şi sunt din ce în ce mai mulţi oameni distrugători de visuri, care râd şi batjocoresc şi-ţi spun: ,,o să te trezeşti tu la realitate şi în ea nu o să fie nimic din închipuirile tale!''
Acelor oameni le spun că totul este cu putinţă celui care crede. Şi că oricine poate să fie designerul propriei sale vieţi. Şi că decât să mă ambiţionez în tâmpenii şi lucruri prosteşti, prefer să mă ambiţionez pentru mine şi lucrurile bune pe care le vreau pentru viaţa mea.
Aşa că, îmi doresc de mult timp să am o cafenea, un mini.restaurant. Să aibă nume franţuzesc, să fie simplu şi cochet, aranjat până la cel mai mic detaliu. Să aibă un pian într-un colţ şi să poată cânta cine doreşte. Să servesc tot felul de chestii făcute de mine, pentru că gătitul e marea mea pasiune, pe lângă scris. E terapie pură pentru sufletul meu. Să fiu în bucătărie, să gătesc tot felul şi să-mi iasă bine şi mama să se bucure, e una din cele mai mari fericiri din viaţa mea. Şi în mini.restaurantul ăsta o să se audă cântând Katie Melua, Norah Jones, Michael Bubble, Frank Sinatra, Edith Piaf şi mulţi alţii. O să fie şi o încăpere specială, cu cărţi, foi şi stilouri, pentru cei care vor să citească sau să scrie.
O să fiu eu acolo, cea cu dispoziţie dansabilă şi gânduri fluturalnice, prăjiturind pentru oameni fericiţi sau trişti.

I am never broken.

să creadă cine ce vrea

2010-03-20T20:53:00.001+02:00

dar eu nu sunt prea mică pentru visurile mele mari.

uneori

2010-03-19T13:55:00.001+02:00

Uneori mă gândesc că poate m-am născut în locul sau timpul nepotrivit.
Dar apoi îmi dau seama că există multe greşeli pe lumea asta, dar asemenea greşeli niciodată.
Că aparţin locului în care mă aflu, că trebuie să îndrăgesc oamenii care vin şi pleacă din viaţa mea.
Sunt aici nu ca să spun că sunt slabă şi să găsesc pretexte stupide pentru faptul că uneori simt că nu pot face faţă, pentru că pot. Pot şi trebuie să fac faţă la orice.
Pot şi trebuie să iubesc.
Pot şi trebuie să iert.
Pot şi trebuie să trăiesc şi să iubesc viaţa.
Pentru că la urma urmei, suntem atât de fericiţi pe cât vrem şi ne lăsăm să fim, nu?

despre suflete şi elefanţi

2010-03-14T00:40:00.001+02:00

Cum ar fi elefanţii într-o ceainărie, aşa sunt unii în sufletele altora. Le e imposibil să nu spargă ceva.
Aşadar, la intrarea în suflete ar trebui pus semnul: INTERZIS ELEFANŢILOR!

cap ou pas cap?

2010-03-11T22:08:00.001+02:00

pour toi, mon ami
pour toi, le plus proche de mon âme
pour toi, celui qui comprend mes yeux
cap ou pas cap?

de-a sufletul

2010-03-05T22:39:00.000+02:00

Ştiu puţine lucruri, în comparaţie cu câte aş putea să ştiu sau cu câte voi ajunge să ştiu. Dar învăţ, în fiecare zi, câte ceva. Unele lecţii se repetă şi se pare că ele se repetă atunci când nu vrem să le învăţăm de la bun început.
Aşa am învăţat, de pildă, că oamenilor le place să joace jocuri. Sunt frumoase jocurile, unele ne învaţă ce înseamnă o bună relaţionare, sau cum să fii atent şi să cunoşti mai bine. De obicei dezvăluie multe lucruri, ţi-l dezvăluie pe celălalt.
Şi din joc în joc, ajungem la jocul care vizează sufletul.
Aici lucrurile se complică, deoarece jocul în care sufletul e implicat poate fi bun sau rău.
E frumoasă joaca în care descoperi sufletul cuiva, acea joacă în care cineva spune: ,,Vom juca jocul acesta în sufletul meu. Eşti bine-venit! Poţi să intri şi bucurându-ne de o ceaşcă de ceai cald, o să te las să-mi descoperi colţişoarele din suflet. Ai doar grijă, pe aici totul e fragil şi m-aş bucura să nu strici nimic.'' Şi jocul începe şi sufletele, descoperind minunăţiile pe care fiecare le are, ajung să se îndrăgească.
Dar nu toţi vor să descopere minunăţiile din alte suflete, ci vor doar să joace un joc urât, şi nebăgând în seamă atenţionarea că sufletul e ceva fragil, intră şi fac...dezastru. Şi ceainicele se sparg şi totul devine vraişte.
Joaca de-a sufletul e pentru sufletele-copil, care cred în lucruri frumoase şi când intră acolo, privesc cu uimire şi bucurie. E şi pentru sufletele-bătrâne, care nu sunt bătrâne în sensul comun, ci prin trăsătura caracteristică unor oameni bătrâni: înţelepciunea.Sufletele-bătrâne cunosc jocul şi ştiu cum e înţelept să fie jucat.
În rest, ştiu sigur că nu sunt pentru sufletul-turist, care vrea doar să intre, să facă o poză şi să plece. Şi nu mai ştiu. Ar mai fi poate multe de zis, sau poate oricum am spus prea multe acum.
Somn uşor.
P.S.: următorul joc va fi în sufletul meu şi al tău deopotrivă.

spring, baby, spring!

2010-03-01T12:21:00.000+02:00

E atât de primăvară şi sufletul meu primăvăratic e îndrăgostit până peste de vremea asta minunată :D

de asta mi-e dor astăzi

2010-02-28T23:26:00.000+02:00

Astăzi mi-e din nou dor, dar de ceea ce am avut cândva. Mai precis, de asta mi-e dor:

De ochi închişi, de iarbă verde şi moale, de o toamnă care n-aş mai vrea să plece, de suflet uşor şi de ne.gânduri, de zâmbet care e acolo fără nici un motiv anume, doar pentru că iubesc viaţa şi inima mi-e plină de fericire, pentru că văd munţii şi marea şi plaja şi parcul deopotrivă şi mai ales cerul atât de senin şi frumos, încât mă face să plâng. De oameni noi şi de oameni lăsaţi în urmă [pentru că uneori e bine să şi laşi]. De străzi înguste şi hoinărit aiurea pe străzi noi.
Ce bine e că pot să-mi amintesc.

dintr-o zi de aproape primăvară

2010-02-23T12:20:00.001+02:00

Viaţa pe care mi-o tot imaginez şi pe care cred că aş indrăgi-o. Acea viaţă o să învăţ să o trăiesc. Cu picioarele semi.pe.pământ, cu inima îndreptată spre Cer, cu mintea plină de licurici săltăreţi, dar drăguţi de felul lor şi cu zâmbet pe buze. Asta am decis astăzi, într-o zi de aproape primăvară.
Am realizat că deşi uneori am impresia că tristeţea e a mea, de fapt tristeţea mea nu schimbă cu nimic lucrurile. Nici faptul că ajung mereu la aceleaşi concluzii nu mă ajută la prea mare lucru. Şi cu atât mai puţin faptul că spun: de mâine mă schimb, de mâine mă bucur, de mâine nu-mi mai pasă.
Adevărul e că nu mâine e soluţia, ci astăzi. Astăzi să fiu fericită, astăzi să lupt pentru ceea ce-mi doresc, astăzi să am puterea să recunosc că unul sau altul nu-mi fac bine şi că a venit vremea să dau drumul şi să merg mai departe.
Undeva pe drumul acesta cred că o să te găsesc şi pe tine, cel adevărat.
De fapt, undeva pe drumul acesta, ştiu sigur că vei fi tu.
Ne vedem în curând!
P.S. : Te rog mult, când o să ne întâlnim, nu-mi spune nimic. Doar zâmbeşte-mi.

când ţi-e dor

2010-02-18T12:18:00.000+02:00

Înţeleg că uneori a-ţi fi dor e ceva ce te copleşeşte şi-ţi inundă parcă fiecare por din piele. Ţi-e dor de ceea ce cândva ai avut. Ţi-e dor să simţi, să vezi, să ai, să priveşti, să atingi,să vorbeşti.
Dar mai ciudat e când ţi-e dor de ceea ce n-ai avut efectiv niciodată. Când ai auzit doar despre cum e să ai ceva sau pe cineva, dar exact nu ştii ce şi cum e.
Aşa se face că astăzi mi-e dor de o bunică sau de un bunic care să mă ţină în poală şi să-mi povestească întâmplări de mult timp trecute. Mi-e dor de mâinile lor aspre şi de pielea care arată că au trăit mult şi sigur nu a fost uşor, pentru că viaţa ne poartă pe unde nici nu ne-am fi gândit. Dar viaţa asta care pe unii îi face răi [sau ei se fac răi] pe ei i-a făcut înţelepţi şi buni. Aşa mi-e dor de ei.
Şi mai mi-e dor de Cer. De Cer mereu mi-e dor. Cerul mereu îl visez. Şi mereu mă gândesc cum o să fie să cânt acolo.

când oamenii mor înainte să moară de fapt

2010-02-15T12:44:00.000+02:00

Acuma ştiu că unii oameni mor înainte să moară cu adevărat. Mor faţă de alţii. Mor faţă de ei înşişi. Când întorc spatele şi pleacă. Când renunţă la ce li s-a dat să preţuiască, pentru o prostie.
Cred că puţine lucruri sunt atât de triste ca un suflet cu adevărat pustiu şi gol.
Doamne, ţine-mi sufletul în bucurie sau tristeţe, în zâmbete sau lacrimi, dar nu lăsa să devină vreodată gol.